Serviciile Publice

Capitolul I

Noţiune şi definiţie

Graţie organizării sale, statul este instrumentul de protecţie a vieţii şi muncii cetăţenilor său, dar el este şi protectorul spriritului naţional, care stăpâneşte pe fiecare cetăţean. Pe lângă drepturile regaline ale statului (dreptul de a legifera, dreptul de a distribui justitţia) statul ar trebui să fie „ un îndrumător al vieţii private”.

Astfel , pentru satisfacerea diverselor cerinţe ale memrilor unei colectivităţi umane ( hrană, locuinţă, trasport, cultură, sănătate, pază şi ordine, asistenţă socială etc.), statul şi colectivităţile locale pot înfiinţa anumite organisme, denumite serviicii publice.

În literatura de specialitate, precum şi în limbajul curent, noţiunea de „serviciu public” este utilizată într-un dublu sens, astfel:

a) În primul rând, se utilizează sensul organic, desemând un organism, o persoană juridică, publică sau privată prin care se realizează o activitate care satisface un inters public ( general).

b) În al doilea rând este folosit sensul material funcţional, prin care este desemnată activitatea desfăşurată de organismul sau persoana juridică prestatoare a serviciului.

Doctrina din ţară şi străinătatea consacrat în decursul timpului mai multe definiţii care coexistă şi astăzi. O primă definire, cea clasică, datând de la începutul secolului XX consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată exclusiv de persoane publice. Promotorii acestei definiţii au fost specialişti francezi în dreptul public, conceptele lor fiind preluate de majoritatea ţărilor europene.

Astfel, profesorul Duguit definea serviciul public ca fiind „ activitatea pe care guvernanţii sunt obligaţi să o presteze în interesul celor guvernaţi; cosiderând că într-un serviciu public sunt întrunite trei elemente:

1. O misiune considerată ca obligatorie pentru stat;

2. Un număr de agenţi instituiţi pentru a îndeplini această misiune;

3. Un oarecare număr de bunuri şi fonduri destinate pentru realizarea acestei misiuni”.

Este evident că autorul a avut în vedere la definirea noţiunii de serviciu public sensul organic, natura juridică a organului prestator, care trebuia să fie în mod obligatoriu o persoană juridică de drept public, respectiv statul, judeţul, oraşul sau comuna sau o instituţie înfiinţată de acestea. Literatura din perioada interbelică fundamenta noţiunea de serviciu public pornind de la nevoile sociale pe care le satisfăcea statul, serviciul public fiind „ mijlocul prin care administraţia îşi exercită activitatea”.

În această optică, prof. Paul Negulescu, prin „ serviciul public” înţelegea „ un organism administartiv, creat de stat, judeş sau comună, cu o competenţă şi puteri determinate, cu mijloace financiare procurate din patrimoiul general al administraţiei publice care l-a creat, pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o nevoie cu caracter general, căreia iniţiativa privată nu a putea să-i dea „ decât o satisfacţiune incompletă şi interminentă”

O altă teză, s-a conturat în anul 1939 fiind impusă de dezvoltarea economico- socială din acea vreme. Faptul că serviciile publice nu puteau fi prestate decât de persoanele publice, coraborat cu dezvoltarea economică a perioadei şi implicit cu necesitatea asigurării unui număr sporit de servicii publice au devenit contradictorii, statul şi colectivităţile locale fiind nevoite să încredinţeze prestarea unor servicii către persoanele private.

Impusă de practică, doctrinarii au accepat ideea prestării unor servicii de interes general şi prin intermediul unor firme private, dar sub controlul aministraţiei, întrucât se aprecia că persoana privată exercită în astfel de situaţii prerogativele puterii publice.

M. Văraru vede serviciul public ca un element esenţial al organizării statului modern. Crearea şi funcţionarea serviciilor publice a schimbat, în timp, însăşi structura piramidală a statului, care la început avea mai mult un caracter militar şi poliţienesc, abuziv şi arbitrar, rigid şi conservator. „ Statul suveran şi despotic a fost silit, cu vremea, să se adapteze nevoilor izvorâte din noua orgazaţiune şi concepţiune dată serviciilor sale publice.

Dată fiind complixitatea cerinţelor sociale, există şi o mare varietate de servicii publice, de accea se impune a se face distincţie între serviciu public şi serviciu de utilitate publică. Distincţia între cele două servicii constă în faptul că primul este înfăptuit de o organizaţie statală, iat cel de-al doilea de o organizaţie nestatală.

În cazul organizaţiilor mixte, de stat şi particulare, ne aflăm în prezenţa unui serviciu public,deoarece la acea organizaţie participă şi statul, fie ca autoritate publică, fie ca persoană juridică.

Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public sunt necesare următoarele condiţii:

a) Satisfacerea cerinţelor membrilor societăţii.

b) Înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate. Astfel, ministerele se înfiinţează prin lege, organele de specialitate din subordinea Guvernului se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iar cele din subordinea ministerelor prin ordin al ministrului.

c) Activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii de stat, personalul lor având calitatea de funcţionar public.

d) Sunt persoane juridice, având toate drepturile şi obligaţiile specifice acestora.