Sistemul instituțional comunitar - rol și evoluție

“Astept si doresc crearea Statelor Unite ale Europei unde va fi posibila orice calatorie fara obstacole. Sper sa vad economia Europei studiata într-un tot unitar. Sper sa vad un Consiliu care sa regrupeze, poate, 10 natiuni, printre care fostele Mari Puteri…”

Winston Churchill 1942

“Va veni o zi în care voi, francezi, rusi, italieni, germani, voi toate natiunile continentului, fara sa va pierdeti calitatile distincte si glorioasa voastra individualitate, veti fonda împreuna o unitate superioara si veti construi fraternitatea europeana.”

Victor Hugo 1849

Oricât de departe s-ar merge în timp pentru a analiza proiectele constructiei europene, dezbaterea dezbaterea cooperare/integrare a agitat întotdeauna autorii acestor idei. Ar trebui realizata o unificare a Europei pornind de la o apropiere între state, fara a se pune în discutie suveranitatea, sau ar trebui instaurata o autoritate comuna, supranationala care si-ar putea impune punctele de vedere diferitelor parti ale Uniunii?

În istoria ideii europene, a doua solutie a fost cel mai adesea preferata de catre scriitori, poeti si filosofi. Înca din 1306, Dante, în Divina Comedie, considera ca singurul mijloc de a construi Europa este de a avea un împarat deasupra celorlalti suverani; facând acest lucru, nu s-ar realiza decât traducerea visului Evului Mediu, adica reconstituirea unitatii realizata momentan de catre Charlemagne.

Utopiile cele mai celebre din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea merg tot spre acest sens al integrarii. Acestea sunt proiectele de organizare europeana ale lui Sully (1620-1635), ale abatelui de Saint-Pierre, (1713-1717) si, mai ales, Proiectul de pace perpetua al lui Emmanuel Kant (1795). Napoleon, «suveranul Europei», a realizat, poate, aceste visuri de unificare, însa a facut-o prin cucerire si contra vointei însesi a popoarelor europene.

Prabusirea Imperiului marcheaza, în orice caz, pentru mult timp, sfârsitul tentativelor de integrare. Secolul al XlX-lea, secolul nationalismelor, nu este deloc favorabil ideii de unificare a Europei, dar aceasta nu-i împiedica pe scriitori sa se intereseze de aceasta problema cu aceeasi intensitate. “Mica fraza” a lui Victor Hugo privind “Statele Unite ale Europei” a ramas celebra. Expresia va deveni si mai cunoscuta în momentul în care Aristide Briand, în 1929, într-un discurs în fata Societatii Natiunilor si de catre Winston Churchill, în 1946. Dar realitatea politica ramânea foarte îndepartata de constructiile actuale.

Razboiul din 1870 s-a terminat prin constituirea statelor europene în doua aliante rivale, care au în ele germenii unor noi înfruntari sângeroase. Cele doua razboaie mondiale nu au facut decât sa confirme si sa mareasca diviziunea Europei. Ideea integrarii nu a reaparut decât dupa cel de-al doilea conflict mondial: constructia europeana a fost atunci considerata ca singurul mijloc de a evita o noua confruntare. Aceasta este semnificatia profunda a congresului federalistilor europeni care a avut loc la Haga din 7 pâna în 10 mai 1948 si ale carui concluzii au condus spre o Europa integrata. Cu toate acestea, statele nu erau înca pregatite pentru o asemenea evolutie.

La acea data, optiunea era, fara ezitare, spre cooperare, adica spre crearea unor organizatii internationale clasice în care statele sa fie reprezentate în mod egal, ceea ce ar permite salvgardarea intereselor lor reciproce. Proiectele de integrare, care solicita din partea statelor anumite sacrificii si o anumita abandonare a suveranitatii în favoarea institutiilor conducatoare ale organizatiilor internationale stabilite, nu vor fi formulate decât în anii cincizeci.