State cu regim prezidențial în lume

CAPITOLUL I. APARITIA SI DEZVOLTAREA REGIMULUI PREZIDENTIAL

1.1. Aparitie si dezvoltare

Dezvoltat, în forma sa clasică, în Statele Unite ale Americii, regimul prezidenţial prezintă o arhitectură radical diferită de cea actuală din spaţiul românesc. Din punct de vedere al structurii sale, sistemul prezidenţial implică câteva opţiuni constituţionale precise:

- alegerea directă a şefului de stat;

- constituirea unui puteri executive monocefale, în cadrul căreia preşedintele Republicii nu este flancat de prim-ministru;

- separaţia strictă a puterilor în stat, cu imposibilitatea dizolvăriii camerelor de către şeful de stat;

- dezvoltarea unei puteri judecătoreşti independente, capabile să exercite atribuţii de control constituţional;

- absenţa unui guvern, în sens european al termenului, acesta din urmă fiind înlocuit de un cabinet ce reuneşte secretari desemnaţi de şeful de stat, cu acordul camerei superioare;

- inexistenţa unui mecanism similar votului de neîncredere (moţiunii de cenzură) din sistemele parlamentare şi semiprezidenţiale.

Dincolo de această schemă generală, regimul american este unul care pune accent, prin intermediul mecanismului guvernării, pe transparenţă şi răspundere, la nivelul fiecărei ramuri a guvernământului.

1.2. Peisajul politic american si european

Analiza pe marginea acestei opţiuni constituţionale poate lua în consideraţie câteva dintre avantajele asociate regimului american:

- natura monocefală a puterii executive (cu preşedinte/vicepreşedinte) duce la creşterea responsabilizării politice.Publicul şi media exercită o supraveghere directă a titularului puterii executive.

- graţie structuriii sale, aceasta deţine mecanismele prin intermediul cărora poate face faţă perioadelor de coabitare (un preşedinte ce se confruntă cu un Congres dominat de partidul advers). Imposibilitatea dizolvării, dar şi prerogativa veto-ului obligă la compromis şi la politică bipartizană;

- calendarul electoral este unul care facilitează mobilizarea democratică.

Din doi în doi ani, cetăţeanul american este chemat să se pronunţe asupra modalităţii în care naţiunea este guvernată;

- sistemul constituţional la nivelul şefului de stat este corelat cu o organizare atentă a selecţiei candidaţilor. Prin alegerile primare prezidenţiale, electoratul devine primul filtru care intervine în recrutarea personalului politic. Capacitatea partidelor de a

impune, unilateral şi arbitar, candidaţi este practic înlăturată.

Opţiunea prezidenţială este criticabilă din perspectiva unor elemente care ţin de peisajul politic românesc şi european:

- regimul american nu este îmbrăţişat, în toate articulaţiile sale, de nicio naţiune europeană cu excepţia Ciprului;

- regimul american prezintă, în spaţii democratizate incomplet, riscul semnificativ al derivei autoritare. Acolo unde echilibrul politic nu poate fi atins prin separaţia puterilor, iar cenzura puterii judecătoreşti este absentă, consecinţele sunt dramatice.

Efectul secundar al opţiunii prezidenţiale poate fi legitimarea unei personalizări a puterii, cu subminarea democraţiei constituţionale;

- opţiunea prezidenţială ar reprezenta o ruptură cu o tradiţie constituţională românească de un secol şi jumătate;

- riscul apariţiei unor blocaje politice, între Preşedinte şi Congres, in situaţia în care majoritatea din Congres reprezintă un partid politic opus Preşedintelui. „Guvernarea divizată” („divided government”) poate genera complicaţii pe care regimul prezidenţial

le administrează cu dificultate.

Această analiză are darul de a releva complexitatea opţiunii constituţionale, în cazul românesc. Ceea ce se impune este evitarea unei duble capcane: pe de o parte, prezentarea simplificatoare a regimului prezidenţial ca fiind unul definit de un preşedinte omnipotent, pe de altă parte, exagerarea riscurilor ce decurg din asumarea unei asemenea organizări constituţionale.

CAP. II. CARACTERISTICI GENERALE ALE REGIMULUI PREZIDENTIAL

Republica prezidenţială are ca prototip organizarea şi practica constituţională a Statelor Unite ale Americii şi majoritatea statelor din America Latină. Caracteristic acestei forme de guvernământ este că, în principiu, cele două puteri (legislativă şi executivă) posedă o legitimitate practic egală, în sensul că atât preşedintele republicii, ca exponent al executivului, cât şi parlamentul, prin care se înfăptuieşte puterea legislativă, sunt aleşi de popor. Regimul prezidenţial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în stat, dar, în acelaşi timp, supleţe în procesul exercitării acestor puteri, deci colaborarea lor funcţională. Pe lângă sistemul american, statuat prin Constituţia din 17 septembrie 1787, Franţa a încercat modelul prezidenţial încă din 1791.

2.1. Stabilitatea executivului, una din cele mai importante caracteristici

Stabilitatea executivului reprezintă una din cele mai importante caracteristici ale guvernământului de tip prezidenţial. Durata fixă a mandatului primit în alegeri de şeful executivului, durată prevăzută în textul constituţiei, face ca preşedintele SUA să nu poată fi înlăturat din funcţie de Congres (decât în condiţii excepţionale, prin procedura numită impeachment, dar nici atunci pentru prestaţia sa politică), în timp ce şefii executivelor din Marea Britanie şi Germania răspund politic în faţa parlamentelor din ţările lor, putând să-şi piardă funcţia oricând, dacă majoritatea membrilor legislativului doresc acest lucru.

2.2. ,,Votul de neîncredere constructiv”

Riscul unei eventuale instabilităţi guvernamentale, oricum puţin probabilă în condiţiile unor culturi politice responsabile, este diminuat prin procedura ,,votului de neîncredere constructiv”, prevăzut în constituţiile din Germania şi Spania. Acest tip aparte de moţiune de cenzură implică, pentru demiterea guvernului, nu numai formarea unei majorităţi parlamentare împotriva cabinetului (condiţie suficientă în cele mai multe sisteme politice din Europa), ci şi o alternativă concretă pentru noul guvern, adică un candidat pentru funcţia de prim-ministru care să întrunească acceptul ,,moţionarilor”. Fireşte, a doua condiţie este mult mai greu de îndeplinit decât prima, necesitând negocieri prelungite între putere şi opoziţie pentru găsirea unui înlocuitor, ceea ce face ca demiterea cabinetului în exerciţiu să devină un eveniment extrem de rar.

Germania, un exemplu elocvent

Spre exemplificare, ultima dată când procedura votului de neîncredere constructiv a fost aplicată cu succes în Germania a fost în 1982, când Helmut Kohl l-a înlocuit pe cancelarul Schmidt. De aceea, dacă majoritatea pe care se sprijină executivul este esenţialmente diferită de majoritatea parlamentară, dificultăţile de funcţionare a sistemului ajung să fie, uneori, indezirabile şi greu de depăşit, cele două puteri „trăind” împreună, dar fără să se înţeleagă, ele fiind nevoite să se „suporte” până la sfârşitul mandatului. Din toată această neînţelegere între puteri, cei mai afectaţi vor fi, până la urmă, cetăţenii.