Structura și Rolul Organelor Publice Locale ale Administrației Publice Locale din România

CAP.I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Literatura de specialitate, analiza materialelor faptice, precum şi tradiţiile romaneşti în domeniu ne conduc la concluzia că apariţia şi evoluţia instituţiei administraţiei publice locale în ţara noastră s-au desfăşurat intr-o relaţie directă cu complexul economic şi politico-juridic al societăţii româneşti.

Originile administraţiei locale se pierd undeva în istoria îndepărtată, iar autorii lucrării cu titlul ,,Administraţia publică locală în România’’, afirmă că ,,apariţia vieţii administrative locale a precedat cu mult pe aceea a celei generale pentru că, în ordinea istorică a lucrurilor, comuna cu nevoile ei proprii a apărut înainte de naşterea statului’’ De altfel, este umanimă părerea specialiştilor în istorie şi drept în a recunoaşte că bazele organizării administrative moderne sunt puse de legile pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi de organizare comunală din 1864 promulgate de domnitorul Al. Ioan Cuza.

Un moment crucial pentru evoluţia administraţiei publice locale îl constituie apariţia legii pentru înfiinţarea consiliilor judeţene precum şi a legii comunale care situiayă pentru prima oară în istoria Ţărilor Române, judeţul şi comuna ca personae juridice. La fel de important este însă, şi momentul instuţionalizării structurilor moderne ale administraţiei publice locale în România prin adoptarea Constituţiei din 1866 care în articolul 4 stabileşte că: ,, Teritoriul României este împărţit în judeţe, plăşi şi commune care nu pot fi modificate decât prin lege’’.

Totodată, Constituţia din 1866 statuează nu numai descentralizarea administrativă completă ci şi independenţa comunală.

Cele mai importante hotărâri ale consiliului comunal sunt supuse aprobării reprezentantului local al guvernului, respectiv prefectul judeţului. Primarul apare ca o dublă calitate de şef al executivului communal şi de reprezentant al administraţiei central la nivelul comunii.

Mai întâi, primarul este ales de membri cu drept de vot ai comunii, în perioada 1874-1882 este numit de prefect urmând ca din 1882 să fie ales de consiliul comunei şi confirmat ulterior de prefect.

Ulterior, în plan legislativ apar o serie de reglementări care vin să întarească principiul descentralizării pe de o parte, iar pe de altă parte să adâncească caracterul democrat al eligibilităţii organelor locale prin Constituţia din 1923 care proclamă aceleaşi principii pentru organizarea administraţiei locale ca şi constituţia de la 1866, însă acestea sunt mai clare exprimate şi mai bine precizate de către contextuantul de la 1923. Constituţia de la 1923 precizează ca legile aferente administraţiei publice locale să aibă la bază descentralizarea.

Prefectul era reprezentantul guvernului în judeţ, şeful administraţiei la nivelul judeţului şi şeful serviciilor publice descentralizate, adică serviciile descentralizate ale ministerilor. Însă, Constituţia din 1938 îşi pune aprenta perioadei istorice prin care trecea ţara şi asupra administraţiei locale, astfel comuna era administrată de consiliul comunal şi de primar.

În ceea ce priveşte Constitiţia din 1965 cu reglementările ce decurgeau din aceasta, se prevedea că organele locale ale puterii de stat, Consiliile populare, erau alese prin vot universal, iar organele locale ale administraţiei de stat sau birouri executive ale consiliilor populare alese de acestea, erau răspunzătoare în faţa comitetelor sau birourilor executive superioare şi a Consiliului de Miniştri.

Aşadar, intervine aici aşa zisul centralism democratic, ce asigură la nivelul administraţiei publice locale un sistem strict centralizat de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice, iar ,,ideea declarată a autonomiei locale nu era alceva decăt o aplicare a rolului conducător al partidului unic în plan local’’

Apoi, odată cu apariţia legii 69/1991, privind administraţia publică locală s-au organizat primile alegeri libere din februarie 1992 ce au permis constituirea autorităţilor administraţiei proprii colectivităţilor locale din România, pe principiul autonomiei locale şi descentralizării.

CAP.II. CONSTITUIREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

2.1 Principiile constituţionale ce stau la baza funcţionării administraţiei publice locale

La baza constituirii şi funcţionării administraţiei publice locale stau trei principii constituţionale:

1. eligibilitatea autorităţilor;

2. autonomia locală;

3. descentralizarea serviciilor publice

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în oraşe, comune şi municipii sunt Consiliile locale şi primarii, ambele autorităţi fiind organe alese. De altfel, ambele consilii sunt autorităţi deliberative, primarii, atât cei de la comune cât şi cei de la oraşe sunt autorităţi executive.