Studiu Comparativ privind Cariera Funcționarilor Publici în State Membre ale Uniunii Europene

1. Functia publica si functionarii publici în reglementarea româneasca

Notiunea de functie publica, traditional, s-a impus ca o notiune fundamentala a dreptului public, în principal a dreptului administrativ, ea fiind strâns legata de notiunea de activitate, autoritate, organ .

Functia publica si functionarul public sunt institutii juridice ale dreptului public, în general, si ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continua disputa între doctrina, jurisprudenta si reglementare .

Functionarea oricarei autoritati sau institutii publice presupune trei elemente: competenta, mijloace material-financiare si personal (resurse umane) structurat pe compartimente, linii ierarhice si functii, dintre care doar unele sunt functii publice. Titularul unei functii publice, într-o formulare generica, poarta denumirea de functionar public .

În tara noastra exista o bogata traditie în privinta reglementarii tuturor aspectelor referitoare la regimul functiei din administratia de stat. Problema functionarilor publici, a dregatorilor, a constituit întotdeauna o preocupare majora pentru sistemele legislative si de guvernare din evolutia istorica a României. Prima reglementare din legislatia moderna cu privire la functionarii administrativi se afla în Regulamentele organice. Aceasta reglementare a fost modificata în lumina prevederilor Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris. Unele dispozitii cu privire la functiile publice sunt cuprinse în Legea electorala din 1864, care face corp comun cu Constitutia lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabileste ca “mandatul de deputat este necompatibil cu functiile de ministri, membri ai Curtii de Casatie, de procuror pe lânga curti si Tribunale, de directori si sefi de sectiune la diferite ministere precum si de militari în serviciul activ”. În ipoteza în care un deputat ar fi primit o functie publica salariata atunci legea îl considera demisionat, nemaiputând sa îsi exercite mandatul.

Constitutia din 1866, de fapt prima constitutie a românilor, în sensul de astazi al termenului, consacra principiul conform caruia regele numeste si revoca pe ministrii sai, respectiv numeste sau confirma în “functiunile publice potrivit legii”. De exemplu, Legea Curtii de Conturi din 14 martie 1874 stabilea în art. 8 ca presedintele si membrii curtii se numeau de Rege, “dupa lista de prezentatiune în numar îndoit, data de Adunarea Deputatilor”. De asemenea, si Legea pentru organizarea judecatoreasca din aceeasi perioada stabilea ca, pentru fiecare vacanta, Consiliul Superior al Magistraturii recomanda un numar de trei persoane (magistrati sau avocati) din care ministrul numeste pe unul .

Legea din 19 iunie 1923 a reprezentat dreptul comun pentru functionarii publici. La 3 noiembrie a fost adoptat Regulamentul legii statutului functionarilor publici care stabileste, în detaliu, regimul juridic al functionarului public din administratia de stat (functia, gradul, postul, clasa, cum se face numirea, pregatirea profesionala, ierarhia administrativa, dreptul disciplinar, dreptul la pensie).

Legea statutului functionarilor publici din 19 iunie 1923 a ramas în vigoare, cu mici modificari, pâna la 8 iunie 1940, când s-a promulgat Codul functionarilor publici. La 22 septembrie 1946 se adopta Legea nr. 746 pentru Statutul functionarilor publici, lege care cuprindea sase parti. Prima parte era consacrata dispozitiilor generale, partea a doua se referea la conditiile de încadrare, partea a treia la drepturile functionarilor, retributii, indemnizatii, pensionare, partea a patra se referea la îndatoririle functionarilor, partea a cincea continea dispozitii speciale, iar partea a sasea, dipsozitii finale ti tranzitorii. Aceasta lege a fost, însa, abrogata dupa trei ani, prin Decretul nr. 418 din 16 noiembrie 1949, pe fondul preocuparilor privind adoptarea primului Cod al muncii.