Țările cu Parlament Unicameral - Danemarca, Luxemburg, Portugalia

Unicameralismul inseamna a avea o singura camera legislativa. Cei care sustin acest sistem spun ca functia de revizuire si de control a legislatiei de catre cea de-a doua camera poate fi realizata si de comisiile parlamentare. In cele mai multe asemenea cazuri, statele au avut doua camere insa au renuntat la una. Aceasta fie pentru ca legiferarea a fost obstructionata de camera superioara, ca in cazul Landsting-ului danez care a fost desfiintat in 1953, fie pentru ca una dintre "jumatatile" parlamentului s-au dovedit ineficiente, cum s-a intamplat in 1951 in Noua Zeelanda, cand a fost desfiintat Consiliul Legislativ. O alta problema care poate aparea este cea a comisiilor de mediere care sunt infiintate cand cele doua camere nu ajung la un punct comun. Un exemplu in acest sens este statul american Nebraska, care a renuntat la bicameralism pe motiv ca aceste comisii au prea multa putere. Numarul parlamentelor unicamerale este aproximativ acelasi cu cel al celor bicamerale, insa cele mai multe tari cu o singura camera sunt pe continentul african. Foarte multe exemple sunt insa si in Europa, unde Romania apare ca o insula a bicameralismului intre tari cu sistem unicameral.

In cadrul Uniunii Europene, 14 din cele 25 de state au parlamente unicamerale, ca de pilda: Cipru, Luxemburg, Finlanda, Danemarca, Grecia, Luxemburg, Portugalia, Suedia s.a.

Argumentele unicameralismului

Un prim argument ţine de filosofia politică şi susţine faptul că suveranitatea este indivizibilă, deci nu este posibilă, în principiu, divizarea reprezentării naţionale, expresie a acestei suveranităţi. Se justifică preponderenţa organului legislativ unicameral asupra Executivului. Un al doilea, mult mai frecvent invocat şi mai pragmatic, se referă la funcţionarea instituţiilor. Astfel, dacă cele două Camere sunt alese în acelaşi moment, pentru aceeaşi durată şi de aceeaşi manieră, ceea ce comportă acelaşi tip de sufragiu, acelaşi mod de scrutin şi acelaşi corp electoral, ele exprimă acelaşi interes, au aceeaşi compoziţie şi, în consecinţă, divizarea Parlamentului în două Camere este inutilă. Dacă a doua Cameră nu este o copie mai mult sau mai putin fidelă a celei dintâi, bicameralismul poate deveni o piedică în calea legiferării, producând un blocaj instituţional. Dacă majorităţile celor două Camere diferă, există riscul ca legea să fie blocată, în cazul bicameralismului egalitar, sau întârziată, în cazul celui inegalitar, consecintă gravă pentru stat, care se vede în imposibilitatea de a îndeplini funcţia sa esenţială – realizarea dreptului. De asemenea, se afirmă că existenţa celei de-a doua Camere diminuează forţa Legislativului în Executiv.

- Parlamentul unicameral asigura rapiditate, fluiditate, cursivitate activitatii legislative. Un asemenea parlament ar fi foarte util si eficient societatilor care trec de la un sistem politic totalitar de genul comunismului la unul democratic, unde exista o mare nevoie de reformare si restaurare legislativa;

- Fiind redus numeric, parlamentul unicameral necesita mai putine cheltuieli pentru intretinerea si functionalitatea sa;

- Existenta sistemului parlamentar unicameral usureaza relatia dintre parlament si executiv, evitand eventualele tensiuni, opozitii ce s-ar putea naste in cazul parlamentul bicameral, intre camerele acestuia, intre acesta si executiv sau institutia sefului statului.

Argumente contra

- Sub aspectul democratiei, parlamentul unicameral nu ar constitui o reprezentare prea fidela a vointei poporului, intrucat prin numarul redus al membrilor sai, acesta ar fi un element restrictiv, limitativ.

- Intr-un parlament unicameral se creeaza o mult mai mare posibilitate de subordonare sau de dominare a sa de catre forta politica, care detine majoritatea sau de executiv, fapt ce ar putea crea premisele instaurarii despotismului sau chiar a dictaturii. O asemenea posibilitate se poate crea si pentru seful statului sau cel putin acesta si-ar putea impune mai usor propria strategie politica.

- Usurinta, rapiditatea, fluiditatea in adoptarea legilor ,care ar fi caracteristica parlamentului unicameral, ar fi in detrimentul calitatii si consistentei actului legislativ.

Pentru ilustrarea sistemului s-a ales modelul danez, grec si finlandez deoarece sunt reprezentative pentru sistem şi fiecare are particularităţi semnificative care demonstrează diversitatea şi complexitatea sistemelor de guvernare în cadrul U.E.

Modelul Danez

Până în 1953 când a fost revizuită Constituţia, Parlamentul Danez a avut două camere: Landsting-ul (camera superioară) şi Folketingul (Adunarea Poporului).

După acest moment Landstingul a fost suprimat.

Folketing-ul este compus din 179 deputaţi aleşi prin vot universal direct, doi din aceştia fiind aleşi pentru insulele Feroe şi 2 pentru Groenlanda. Durata legislaturii este de 4 ani, putând fi scurtată ca urmare a pierderii de către Guvern a majorităţii în parlament ori din alte motive.

Procedura constă în dizolvarea Adunării Poporului pronunţată de rege la cererea primului ministru. Este un mijloc comod de rezolvare a unor crize ministeriale sau a unui blocaj parlamentar determinat de destrămarea coaliţiei majoritare.

Singurele limitări ale competenţelor Parlamentului vizează respectarea Constituţiei care este asigurată printr-un control al constituţionalităţii legilor, care poate fi exercitat de orice tribunal.

Conform Constituţiei procedura legislativă presupune 3 examinări succesive a proiectelor şi propunerilor legislative de către parlament, la intervale de câteva zile.

Dreptul de a formula şi dispune amendamente aparţine atât parlamentarilor cât şi Guvernului. Proiectele de lege neadaptate pe parcursul unei sesiuni, devin caduce, guvernul neavând la dispoziţie nici un alt mijloc de a forţa adoptarea, decât ameninţarea cu demisia sau dizolvarea Parlamentului.

Promulgarea legii nu se face automat, regele având posibilitatea de a o refuza.

Procedura legislativă necesită şi un referendum, dacă este impus de Constituţie sau dacă 1/3 din numărul parlamentarilor o cer, în termen de 3 zile de la adoptarea legii.

Danemarca este cea mai veche monarhie din Europa. În 1849 a devenit o monarhie constituţională odată cu adoptarea unei noi constituţii. Monarhul este şeful formal al statului, un rol mai mult ceremonial, deoarece puterea executivă, exercitată de monarh, este exercitată prin cabinetul de miniştri, primul ministru fiind primul între egali (primus inter pares). Puterea legislativă este deţinută atât de monarh cât şi de Parlamentul danez, cunoscut sub numele de Folketinget, care este constituit din (nu mai mult de) 179 de membri. Puterea judecătorească este deţinută de Curtea daneză. Alegerile pentru parlament trebuie să aibă loc la interval de maxim patru ani, dar primul ministru poate cere alegeri anticipate. Dacă parlamentul dă un vot de neîncredere primului ministru, întregul guvern demisionează. Ţara este deseori condusă de guverne minoritare. În Danemarca este practicat votul universal şi în toate chestiunile, legea daneză consideră femeile egale bărbaţilor. Pedeapsa cu moartea a fost abolită în Danemarca în 1930. A fost reintrodusă pentru scurt timp după al doilea război mondial, la presiunea publică. 46 de oameni au fost executaţi pentru crime de război, după care pedeapsa cu moartea nu a mai fost aplicată ani întregi. În cele din urmă în 1978 a fost din nou abolită. Este ilegală prin lege extrădarea unei persoane într-o ţară unde ar fi sub riscul pedepsei cu moartea.