Țările Neutre Europene și Politica Externă și de Securitate Comună

Introducere

Securitatea se pare că poate fi mult mai uşor înţeleasă în prezenţa unei ameninţări

concrete şi directe. Faptul că Războiul Rece s-a sfârşit la începutul anilor ‘90 a dus la dispariţia unei asemenea ameninţări. Astfel, statele europene care s-au declarat neutre,

majoritatea din cauza situaţiei lor geopolitice dintre Est şi Vest, se aflau în acea perioadă

într-o situaţie de reevaluare a politicii lor de neutralitate. Acest tip de politică a jucat diverse roluri în diferite perioade istorice dar de fiecare dată a fost adaptată unui anume

mediu de securitate şi astfel este de la sine înţeles că fiecare ţară declarată neutră are motivele ei istorice, geografice şi politice pentru a adopta o astfel de politică. Politica de neutralitate din timpul Războiului Rece se diferenţiază în mod semnificativ faţă de politica de neutralitate de astăzi tocmai prin faptul că atunci ţările neutre acţionau pentru a supravieţui prin forţe proprii. Noul mediu de securitate a provocat aceste ţări să-şi schimbe propriile politici de apărare prin sporirea participării lor la operaţiuni de menţinere a păcii în afara teritoriului lor şi prin modernizarea tehnologiei militare. Această schimbare de atitudine notifică faptul că a apărut nevoia de cooperare militară; astfel, ţările neutre europene şi-au dat seama că în cadrul noului mediu de

securitate nu mai pot acţiona singure. O dovadă clară este aceea că toate cooperează cu

UE dar şi cu NATO, această cooperare reflectând în mod vădit necesitatea asigurării

securităţii în regiunea căreia aparţin dar şi o dorinţă de participare la menţinerea

securităţii întregului continent.

Prin analizarea situaţiilor actuale de neutralitate se poate demonstra că, în acest

moment, fundamentul acestui statut este cel de nealiniere militară, adică neparticipare la

alianţe militare. Acest lucru se pare că decurge din angajamentele luate de către toate

statele neutre pentru a sprijini pacea şi securitatea în lume.Eficienţa politicii externe şi de securitate comună poate contribui la garantareaunui pilon european mai puternic şi, în consecinţă, la o Uniune Europeană mai puternică.Ţinta principală este aceea de a furniza mijloace de acţiune pentru a face faţă crizelorinternaţionale atunci când NATO nu este angajat militar în totalitatea sa.Pentru că în urma Summit-ului Franco-Britanic din Saint-Malo, s-a decis caatributele de securitate şi apărare ale UEO să fie transferate către UE, ţările tradiţional neutre - Austria, Suedia, Irlanda, Finlanda – observatori ai UEO - s-au văzut implicate drept consecinţă, în deciziile de securitate şi apărare ale UE.

Se pare că Europa traversează o perioadă dificilă după eşecul referendumurilor organizate în Franţa şi Olanda pe tema ratificării Constituţiei Europene. De la 1 ianuarie

2006, Austria a preluat preşedinţia semestrială a Uniunii Europene. Într-o şedinţă plenară

desfăşurată la Strasbourg, cancelarul austriac Wolfgang Schussel a declarat : “Puterea

Europei constă în diversitate, nici o ţară nu pierde dacă se alătură UE, ci câştigă

libertate, securitate, pace şi şansa de prosperitate; aşadar, de ce există întrebări şi

scepticism?” 1 referindu-se la perioada de criză prin care UE a trecut după ultimul val de

aderare de la 1 mai 2004. Într-adevăr, „şase luni de preşedinţie austriacă nu pot

schimba Europa pentru totdeauna” dar statutul de neutralitate al Austriei poate da un

suflu nou Uniunii Europene şi ar putea înlătura scepticismul legat de aceasta.

Prezenta lucrare încearcă să analizeze în special atitudinile statelor neutre,

membre UE, faţă de PESC, poziţiile şi perspectivele acestora în Europa şi în lume; va fi

examinată în detaliu, de asemenea, şi poziţia Elveţiei, ca stat ne-membru UE, faţă de

acest pilon al Uniunii Europene. Dar pare necesar să începem cu o lămurire a conceptului

de neutralitate şi, evident, cu o prezentare de ansamblu a politicii externe şi de securitate

comună.

I. DELIMITAREA DOMENIULUI

1.1. Conceptul de neutralitate

Provenit din latina medievală, conceptul de neutralitate -“ne uter”- defineşte

situaţia statelor care în timp de război nu iau parte la ostilităţi dar continuă să întreţină în

mod imparţial relaţii paşnice cu toate ţările, inclusiv cu ţările beligerante.

Dicţionarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind “poziţia de neamestec a

unui stat şi menţinerea unor raporturi de pace cu părţile angajate în conflicte armate”.2

Neutralitatea, se pare că este cel mai bine definită de contrastul cu alianţele militare, care

implică obligaţia apărării colective.3

Neutralitatea creează drepturi şi îndatoriri speciale care, de regulă, nu există în

timp de pace şi care iau sfârşit odată cu încheierea războiului sau în momentul în care

statul neutru hotărăşte să intre în război.4