Activitatea comisiei pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne în perioada 2004-2008 - activitatea eurodeputaților din țările sudice - Spania, Portugalia, Grecia, Cipru, Malta

INTRODUCERE

Uniunea Europeană (UE) este unică. Ea nu este un stat federal, ca Statele Unite ale Americii, pentru că ţările membre UE rămân naţiuni suverane independente. UE nu se încadrează nici în tiparul de organizaţie interguvernamentală, cum sunt Naţiunile Unite, deoarece ţările membre îşi reunesc o parte a suveranităţii – şi obţin, în acest mod, o influenţă şi o putere colectivă mult mai mare decât în cazul în care ar acţiona pe cont propriu.

Uniunea Europeană (UE) este o familie de ţări europene democratice, angajate într-un amplu proces de colaborare pentru pace şi prosperitate. Deşi nu este un stat şi nu îşi propune să înlocuiască statele existente, UE este mai mult decât o organizaţie internaţională. Astfel, statele membre au înfiinţat instituţii europene comune cărora le-a fost treptat delegată o parte a suveranităţii naţionale, astfel încât deciziile în anumite probleme de interes comun să fie luate în mod democratic la nivel european. Această punere în comun a unor aspecte ale suveranităţii se numeşte „integrare europeană”. Integrarea europeană îşi are rădăcinile în perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, ea fiind propusă pentru a preveni repetarea unor conflicte violente şi a promova liberatea şi prosperitatea pe continentul nostru.

Misiunea UE este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport principiul solidarităţii.

Obiectivele UE

- Promovarea progresului economic şi social

- Afirmarea identităţii UE pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în soluţionarea crizelor internaţionale şi poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale)

- Instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci o completează prin adăugarea unor drepturi civile şi politice de nivel european)

- Dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie

- Consolidarea şi dezvoltarea acquis-ului comunitar (prevederile tratatelor, legislaţiei şi normelor adoptate de instituţiile europene)

CAPITOLUL I

STRUCTURA PILONULUI III AL UNIUNII EUROPENE

1.1Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene

Ideea creării unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al doilea război mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană.

Cele două războaie mondiale au dus la renaşterea pacifismului şi conştientizarea pericolului naţionalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a fost dorinţa statelor Europei Occidentale de a-şi restabili poziţiile economice afectate de război. În plus, o necesitate vitală pentru statele care au suferit înfrângere (în primul rând Germania, împărţită în câteva zone de ocupaţie) a devenit restabilirea propriilor poziţii politice şi a autorităţii pe plan internaţional. Consolidarea forţelor statelor europene era văzută şi drept un pas important în opunerea influenţei crescânde a Uniunii Sovietice asupra Europei Occidentale.

Bazele procesului de integrare europeană - care a dus la apariţia actualei structuri a Uniunii Europene – au fost puse în 1950 de către Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa şi Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei. Jean Monnet a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Ideea a fost preluată de Robert Schuman, care mers mai departe şi a propus crearea unei comunităţi de interese paşnice dintre Franţa si Germania, deschisă si altor state europene.

În aprilie 1951 – 6 state – Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg - au semnat Tratatul de la Paris de constituire a primei organizaţii europene Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Deşi CECO îşi începe activitatea în 1952, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională începând cu anul 1953, când cele şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative la oţel şi cărbune.

În 1952 statele CECO semnează un tratat prin care înfiinţează Comunitatea Europeană de Apărare (CEA). Această iniţiativă eşuează ca urmare a refuzului Parlamentului Franţei de a ratifica tratatul. Acest eşec a afectat negativ procesul de integrare europeană.

Relansarea ideei de integrare europeană se petrece în 1955, când la Conferinţa de la Messina, cei şase membri ai CECO au ajuns la concluzia că productivitatea şi bunăstarea economică este unica soluţie de supravieţuire a Europei de Vest vis-a-vis de Blocul de Est. Ca urmare, s-a decis crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică (EUROATOM), instituite prin semnarea în 1957 a celor două Tratate de la Roma.