Alegerile locale - Natura juridică a votului

CAPITOLUL I

NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI DE VOT

1.1. Esenţa democraţiei – participarea poporului la conducere

Dintotdeauna, membrii oricărei colectivităţi sociale au tins sau au năzuit la un stat politic care să le confere condiţii prielnice pentru a se autoguverna sau, cel puţin, pentru a participa, prin reprezentare, la procesul de conducere socială. Pentru a-i convinge pe guvernanţi să le recunoască o asemenea aspiraţie – un adevărat drept natural –, masele populare au folosit forţa armelor a fiecărui popor pot fi identificate, astfel, diverse forme organizatorice, la început rudimentare, apoi din ce în ce mai evoluate, prin care membrii colectivităţii participau, sau erau atraşi, într-un fel sau la altul, exercitarea unor atribute de conducere.

Emanciparea politică a individului, văzută desigur în plan geografic şi social-istoric, a marcat o treaptă superioară pe calea progresului umanităţii, devenind una dintre piesele de bază ale sistemului universal de valori social-umane.

Însăşi noţiunea de democraţie, în care filosofii greci din secolele V-IV î.e.n. au asimilat şi concretizat din punct de vedere politic o asemenea năzuinţă, a exprimat, în polisurile greceşti, forma de guvernare în care puterea era exercitată de către popor sau cu participarea substanţială a acestuia.

În ceea ce priveşte noţiunea de popor, trebuie precizat că aceasta trebuie înţeleasă prin raportare la un anumit cadru geografic şi social-istoric. În vremurile străvechi – chiar şi în statele care au constituit un sistem de guvernământ democratic – poporul forma doar o categorie, un segment militar sau politic din totalitatea populaţiei. Chiar şi în condiţiile democraţiei sclavagiste ateniene, din categoria sociopolitică de popor erau excluşi metecii, adică străinii stabiliţi pe teritoriul statului atenian, femeile, copiii şi sclavii .

Fenomenul de reducere a poporului la un segment social – privit ca o categorie sociologică distinctă de nobilime – a fost preluat şi în Evul Mediu şi pus în evidenţă, în „republicile burgheze” .

Mult mai târziu, în prima fază de dezvoltare a fostelor state socialiste (perioada cucerii puterii) termenul sociologic de popor i s-a conferit o conotaţie politică. Astfel, din categoria politică de popor au fost excluşi exponenţii claselor sociale înlăturate de pe scena politică prin fraude electorale, abuzuri administrative, forţa represivă, chiar armată a aparatului de stat comunist. Acestora li s-au refuzat, o vreme, accesul la drepturile electorale, dreptul de asociere în partide politice, deşi prevederi constituţionale stipulau că puterea de stat „emană de la popor şi aparţine poporului”.

În aceste condiţii, noţiunea de popor a primit o conotaţie sociologică restrictivă: „popor muncitor”, iar pe plan politic a fost instaurată dictatura proletariatului – regim politic profund nedemocratic şi antiumanist care a negat şi încălcat drepturile naturale ale omului . În ultima fază de evoluţie a societăţii socialiste, noţiunea de popor a fost extinsă practic la întreaga populaţie, dar din punct de vedere social şi politic, poporul a fost marginalizat de către structurile de partid şi de stat şi lipsit, de fapt, de drepturile politice.

În filosofia grecească din secolele V-IV î.e.n., strălucit reprezentată de gândirea lui Pericle, Platon, Aristotel, Demostene ş.a., puterea politică se exercita prin intermediul unor adunări ale cetăţenilor, fiecare dintre aceştia fiind dator să exercite această putere potrivit principiului că cetăţenii sunt datori să participe în măsură egală la rezolvarea treburilor politice ale Cetăţii .

Idealul „Secolului lui Pericle” era crearea unui sistem de guvernământ în care individul, angajat, înainte de toate, în problemele Cetăţii sau ale Polisului, se supunea Adunării poporului care era omnipotentă, ea luând cele mai importante hotărâri, inclusiv ostracizarea celor ce se făceau vinovaţi de crime sau prezentau un pericol pentru polis . Întreaga gândire politică a Greciei antice este axată în jurul ideii şi practicii democraţiei. Imaginând în secolul al IV-lea î.e.n. un „Stat ideal”, Aristotel, titanul filosofiei politice a lumii greceşti în epoca sclavagistă, punea accentul pe capacitatea şi disponibilitatea cetăţenilor de a îndeplini o funcţie socială conferită de Adunarea poporului, dar şi de a se supune fără rezerve autorităţii acesteia. Edificiul statal imaginat de filosoful grec se întemeia pe ideea că fiecare cetăţean trebuie să fie, succesiv, guvernant şi supus .

Dar, dacă gânditorii care au analizat democraţia sclavagistă ateniană au excelat în formularea unor concepte teoretice devenite teme de referinţă chiar în epoca lor, nu este mai puţin adevărat că şi la alte popoare au fost instituţionalizate forme embrionare de putere sau de autoritate publică bazate pe principiul participării cetăţenilor la conducerea statului. Este, astfel, semnalată, la multe alte popoare antice, Adunarea poporului – organism format din oşteni (cetăţeni purtând arme) şi înzestrat îndeosebi cu prerogative militare.