Analiza sistemelor politice - Marea Britanie

Introducere

Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord a fost creat în 1801, ca urmare a apogeului procesului de expansiune început în secolul al XII-a. În lumea noilor democraţii, Anglia este diferită, deoarece este o democraţie veche. Faţă de noile democraţii din Europa de Est, America Latină şi Asia, Anglia nu a devenit democraţie peste noapte din pricina căderii unui dictator. A devenit democraţie mai degrabă prin evoluţie, decât prin revoluţie. Democratizarea a fost un proces încet care s-a dezvoltat pe parcursul secolelor. Litera legii a fost stabilită în secolul al XVII-lea; responsabilitatea executivului a devenit clară în secolul al XVIII-lea, şi cu toate că alegeri competitive sunt ţinute mai mult de un secol, dreptul fiecărui bărbat şi femeie adultă de a vota nu a fost recunoscut până în secolul XX.

Prin prezenta lucrare ne-am propus să facem cunoscute caracteristicile monarhiei constituţionale ereditare a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. De asemenea este adus în discuţie şi cadrul constituţional al acestui stat. Ce impact a avut Uniunea Europeană asupra cadrului constituţional al Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Regatul Unit deţine un sistem politic cu o singură autoritate: Parlamentul britanic. Prin intermediul acestei lucrări vom vedea felul cum funcţionează acestă instituţie politică, care sunt membrii, precum şi atribuţiile lui.

În cea de-a treia parte se va analiza sistemul de partide al Marii Britanii. Sistemele bipartidiste, arată Arend Lijphart “simbolizează sistemul majoritarist al democraţiei, iar sistemele multipartidiste, modelul consensualist”. El a analizat sistemele de partide şi a făcut o ierarhizare a numărului efectiv de partide pe baza formării partizane a camerei inferioare, o medie între 1945 şi 1996 . O trăsătură a sistemelor bipartidiste este faptul că ele tind să devină unidimensionale. În Marea Britanie, principala diferenţă semnificativă din punct de vedere politic care-i separă pe conservatori de laburişti este dezacordul în ceea e priveşte politicile socio-economice ; într-un spectru de la stânga la dreapta, laburiştii reprezintă stânga centrului iar conservatorii dreapta centrului preferinţelor. Acestă diferenţă se reflectă, de asemenea, în modul în care-i susţin votanţii din clasa mijlocie pe candidaţii conservatori. Liberalii şi liberal-democraţii pot fi şi ei clasificaţi din punctul de vedere al dimensiunii socio-economice: poziţie de centru. Singura excepţie perceptibilă a sistemului britanic faţă de sistemul unidimensional este aceea că problemele de politică externă , apartenenţa la Comunitatea Europeană, au constituit deseori o sursă de diferenţiere în interiorul şi între PC- şi PL.

Se pun întrebările: „Ce fel de corelaţie există între sistemul de partide şi sistemul electoral? Este voinţa poporului reflectată în rezultatele alegerilor?” Drept variabile, se vor utiliza conceptele de „democraţie”, „sistem electoral” şi cel de „sistem de partide”.

Ipoteza 1: Cu cât o democraţie are un sistem electoral mai reprezentativ, cu atât îşi măreşte importanţa sistemul de partide în ceea ce priveşte voinţa poporului. Cu cât un sistem electoral este mai puţin reprezentativ, cu atât scade încrederea cetăţenilor în politică. Există o corelaţie pozitivă între cele două elemente. Partidele paticipă la formarea voinţei politice a poporului. Această afirmaţie descrie la modul general activitatea partidelor şi ar fi greşit să înţelegem că partidele deţin monopolul asupra formării voinţei politice, pentru că şi asociaţiile de interese participă în mod decisiv la formarea voinţei politice. De aceea, partidele şi asociaţiile de interese sunt din multe puncte de vedere foarte asemănătoare. Ele îşi prezintă candidaţii pentru alegerile parlamentare, iar din rândul acestora sunt aleşi membrii guvernului. Partidele devin astfel elemente indispensabile, care fac legătura dintre popor şi reprezentanţii săi. Această ipoteză este demostrată şi în cadrul lucrării. Sistemul electoral este unul majoritar şi disproporţional.

Ipoteza 2: Cu cât un partid susţine mai mult intervenţia statului în economie, cu atât el se îndepărtează de centrul spectrului politic. Modul în care partidele au oscilat pe axa dreapta-stânga este redat de aceeaşi autori menţionaţi anterior. Există de asemenea o corelaţie pozitivă între cele două elemente. Ipoteza 3: Cu cât sunt mai bine reprezentate interesele de grup, cu atât se produce o defragmentare a spectrului politic. Există o corelaţie negativă între cele două elemente.

1. Forma de guvernământ

Modelul Westminster britanic este un model majoritarist al democraţiei. Regina Angliei este cel mai cunoscut monarh din lume, cu toate acestea nu mai există o entitate asemănătoare statului englez. De asemenea, Marea Britanie este monarhie constituţională ereditară, iar Regina Elisabeta a II-a este suveranul Regatului Unit, al teritoriilor dependente şi a încă 14 state din Commonwealth . Monarhul are sarcina să numească, la propunerea primului ministru sau al membrilor guvernului, episcopii Bisericii Anglicane , judecătorul suprem şi conducătorii armatei, toţi aceştia depunând jurământul în faţa reginei. Sarcinile monarhului sunt de natură reprezentativă, ceremonială şi integrativă . Regina Elisabeta a II-a, îşi reprezintă ţara în interiorul şi exteriorul ţării şi este liderul Bisericii Anglicane. Regina emite acte statale ca de exemplu actul anual de deschidere a lucrărilor Parlamentului, cu care ocazie ea citeşte declaraţia de guvernare a primului ministru, conferindu-i astfel legitimitate. Poziţia ei, deasupra oricărei dispute dintre partide, o face să apară ca o persoană cu capacităţi de integrare, recunoscută la nivel naţional, chiar şi pe vreme de război ori de criză. Marea Britanie, partea principală a Regatului Unit, este divizat în 3 părţi: Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor . Cetăţenia, comună tuturor elementelor teritoriale care compun statul, este britanică. Există însă mai multe naţionalităţi: naţionalitatea engleză, galeză, scoţiană, irlandeză, nord-irlandeză (Ulster) şi britanică.