Argumentarea Politică

1. Argument ca programă dialectică (soluționarea pe cale negociată a opiniei ).

Era aproape de neconceput ca, în această diversitate de întrebări cu privire la argumentare, să nu fie răsucit interesul pentru înțelesul antic al demersului acela de dialectică ( artă a discuției), în care accentul cade pe disputa comunicativă și rezolvarea conflictelor de idei pe baza confruntării dintre parteneri. Or, acest sens, ca și problemele pe care le pune în legătură cu argumentarea sunt abordate într-un stil de gîndire modern de către Frans van Eemeren și Rob Grootendorst în mai multe lucrări. Această ‘nouă dialectică’ la care autorii ne invită este, în opinia lor, o ‘contraparte’ la ‘noua retorică’ inițiată de Perelman.

1.1 Presupozițiile modelului pragma-dialectic

Argumentarea este o formă de interacțiune între interlocuitori în legătură cu susținerea sau respingerea unui punct de vedere. Interacțiunea argumentativă are dublă înfățișare: este o interacțiune ce ține de domeniul raționalității ( o confruntare rațională între ideile pe care interlocuitorii le pun în comun), dar și de domeniul discursivității ( o confruntare verbală în care fiecare interlocuitor urmărește să utilizeze expresiile cele mai potrivite pentru exprimarea ideilor). Atunci cînd accentul cade pe dimensiunea raționalității interacțiunii, analizele sunt de ordin preponderent logic si au un caracter mai mult normativ. Cînd accentul cade pe dimensiunea formei de exprimare, analizele sunt, în general, de ordin lingvistic și au un caracter preponderent descriptiv. Plecînd de la idea ca argumentarea trebue investigată ca un tot în care interdependența dintre dimensiunile raționalității ( forma de întemeiere) și discursivității ( forma de exprimare a întemeierii ) este esențială pentru înțelegerea acestui demers, van Eemeren și Grootendorst consideră că demersul argumentativ nu poate fi înțeles adecvat nici ca o reconstrucție intelectuală a gîndirii pure ( care să nu aibă pre multe puncte de contact cu practica argumentativă), dar nici ca un descriptivism fundat unilateral pe experiență ( în care „ norma” să fie subiectivitatea): „ Această încercare trebuie să depășească în același tip normativitatea strictă a logicii și descriptivismul pur al lingvisticii contemporane. Majoritatea logicienilor moderni se atașează unei „ înregimentări” care rupe cu datele empirice, iar majoritatea lingviștilor contemporani, în particular analiștii discursului și ai conversației, se limitează la o pură observație „ obiectivă””. Din acest motiv, propunerea analitică a autorilor invocați este o încercare de pragmatică dialectică care își propune să îmbine idealul normativității cu cel al descriptivității și să depășească limitele fiecăreia dintre aceste abordări unilaterale. Alături de depășirea normativismului și caracterul descriptiv, o altă presupoziție pe care o asumă programul pragma- dialectic de analiză a argumentării vizează integralitatea modelului de analiză a demersului argumentativ. Cum s-a putut observa, o singură perspectivă de cercetare înseamnă o investigație unilaterală a acestui fenomen atît de complex care este argumentarea, unilateralitatea care aduce cu sine destule alte limitări pe linia finalității: exagerări, omisiuni, incapacitatea de a vedea relaționărilor. Este și temeiul pentru care modelul pregma- dialectic de investigare a argumentării se desfășoară, cel puțin ca intenție declarată, la cinci niveluri: filosofic, teoretic, analitic, empiric și practic.Fiecare dintre aceste niveluri și componente dă seama de o întrebare fundamentală în legătură cu natura, funcționarea și finalitățile argumentării ca interacțiune. Din punctul de vedere al componentei filosofice a argumentării, trebue să răspundem la următoarea întrebare : există tipuri de raționalitate- și în interiorul lor, criterii adecvate- în baza cărora putem să decretăm ca o argumentare în act este acceptabilă sau nu? Răspunsurile sunt diverse, încît ele rămîn de domeniul reflecției pure: pentru Platon ( în Phaidros) opinia comună era un criteriu suficient al acceptabilității, pentru Aristotel ( în Topice) credibilul constituia un temei suficient pentru a accepta o teză, pentru Descartes ( în discurs asupra metodei) deducția rămîne sursa acceptabilității, pentru Kant (în critica rațiunii pure) persuasiunea constituia mijlocul de a obține adeziunea, pentru Perelman (în La nouvelle rhetorique) asentimentul constituia sursa acceptabilității. Din punctul de vedere al autorilor, la nivelul filosofic de analiză, modelul pragma-dialectic este un raționalism critic ( analiza procedurilor valide într-o discuție critică privind rezolvarea unui conflict de opinie constitue norma de raționalitate în baza căreia argumuntarea este considerată acceptabilă). Din punctul de vedere al componentei teoretice a argumentării, trebue să răspundem la următoarea întrebare: care este modelul ideal de argumentare caruia i se spun ( sau ar trebui să i se spună) toate argumentarile pe care le putem identifica în practica discursivă curentă? Omul făptuiește în realitatea practică totdeauna cu ochii ațintiți spre un anumit ideal, model spre care probabil nu va ajunge niciodată, dar la care aspiră și care constitue impulsul mereu prezent spre perfecțiunea acțiunii. Așa se întîmplă și în cazul argumetării: trebue stabilit, în funcție de idealul de raționalitate asumat, un model precis cu privire la ceea ce este o conduită rațională în cazul unui discurs argumentativ. Ce poate fi pus în acest model ideal ( tehnici, argumente, judecăți, conduite etc.) depinde de idealul de raționalitate asumat. Dacă idealul de raționalitate vizează analiticitatea, atunci accentul va fi pus pe tehnicile de argumentare și adevărul argumentelor, dacă idealul de raționalitate țintește rațiunea afectivă, atunci figurile retorice vor ocupa un loc dominant etc. Din perspectiva acestei componente, modelul pragma- dialectic este de natură epistemico- retorică. Din perspectiva componentei analitice a argumentării trebue să răspundem la întrebarea: care este raportul între argumentarea concretă pe care o propunem sau o analizăm și modelul ideal pe care ea îl instanțiază în practica argumentativă? Dacă argumentarea concretă nu are prea multe puncte concrete comune cu modelul pentru care stă, atunci cu siguranță putem decreta ca argumentarea suferă în construcția ei și, de cele mai multe ori, este inacceptabilă. Este posibil ca ea să sufere pe linia efectelor persuasive (în această situație ar trebui reconstituită- în conformitate cu idealul- componența retorică a argumentării) sau pe linia capacității de a tranșa ( rezolva) un conflict de opinie (în acest caz ar trebui reconstruită componența dialectică a argumentării). Din acest punct de vedere al analiticității, modelul pragma-dialectic este considerat articualt spre auditoriu și orientat spre rezolvarea unui conflict de opinie.

La nivelul componentei empirice întrebarea este următoarea: care sunt datele reale care pot fi utilizate cu succes pentru ca o argumentare oarecare să răspundă cît mai adecvat modelului ideal pe care ea îl reprezintă? Într-o argumentare concretă lucrăm cu anumite date (tipuri de argumente, tehnici de argumentare, mijloace retorice, etc.). Este posibil ca argumentarea să nu dispună de toate componentele pe care un model ideal le reclamă, după cum este posibil ca nu toate aceste elemente să fie la fel de productive fi pe linia persuasiunii ( componența retorică), fie pe linia rezolvării conflictului de opinie ( componența dialectică).Or, nivelul empiric al analizae impune o valoare adecvată a tuturor ingredientelor reale pe care le putem folosi într-o argumentare, astfel încît ea să fie persuasivă și să poată asigura rezolvarea unui conflict de opinie. Din acest punct de vedere, modelul este persuasiv și pertinent.