Atuurile și Slăbiciunile Geopolitice ale României

1. Poziţie geografică/poziţie geopolitică

1.1 Pozitia geografica

Intemeitorul de drept al geopoliticii, suedezul R. Kjellen, face deosebirea dintre poziţia geografică şi poziţia geopolitică. Prima este fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziţia geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă “poziţia unui stat în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu politic care nu ţine neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să ţină seama. Geograful român I. Conea dezvoltă distincţia introdusă de Kjellen între poziţia geografică şi poziţia geopolitică, aducând precizarea că o poziţie geopolitică nu se defineşte prin sau în funcţie, de exemplu, de Dunăre, de Tisa, sau de

Nistru, ci “prin, sau în raport cu, formele şi conţinuturile politice pe care le îmbracă faţa

pământului, în general, şi faţa pământului jur-împrejur de tine, în special” (“O poziţie geopolitică”, în “Geopolitica şi geoistoria. Revista română pentru sud-estul european”, martie/aprilie 1944).

Pentru ca deosebirea dintre cele două poziţii să fie evidentă, I. Conea face o comparaţie deosebit de plastică: “faţa politică a pământului este ca o tablă de şah pe care jucătorii mută mereu piesele, dându-le mereu alte poziţii şi funcţii”(idem). Mutările cele mari au loc ca urmare a unui complex de împrejurări, spre exemplu, ca urmare a apariţiei de noi centre de materii prime, ceea ce pune în valoare noi spaţii. Chiar şi cu aceste mutări mari, subliniază autorul român, călătoria poziţiilor geografice nu are loc mereu în aceeaşi direcţie sau fără întoarceri, ci, mai degrabă reprezintă o mişcare de du-te vino pe anumite direcţii şi între anumite limite.

1.2 Pozitia geopolitica

Atunci când, în spaţiul public românesc se vorbeşte de poziţia geopolitică a României, se face o confuzie între aceasta, a cărei primă trăsătură este mobilitatea, şi poziţia geografică, al cărei caracter fix îi dă celui care vorbeşte şi un sentiment de auto-mulţumire. Aşa se ajunge, spre exemplu, la situaţia ca, după cum relevă V. Pasti, “locul în Europa” să fie considerat, în dezbaterile publice în mediul intern sau internaţional, un drept natural, mai degrabă o problemă de prestigiu, iar nu o problemă care trebuie gândită în parametrii atingerii unor obiective comerciale, economice, politice sau culturale (“România în tranziţie. Căderea în viitor”). Tot ca urmare a acestei confuzii între poziţia geografică şi cea geopolitică, abordările sunt de cele mai multe ori de factură clasică, sunt luaţi în calcul numai factorii imobili, fără să fie luate în calcul noile dimensiuni care intră în ecuaţia puterii, cum ar fi voinţa politică, strategia coerentă de dezvoltare şi puterea economică, trăsăturile guvernării, intensitatea pulsarilor economici, culturali, demografici, informaţionali pe care statul reuşeşte să îi trimită la graniţă şi, mai departe, în exterior. Precizarea lui I. Conea potrivit căreia mişcările geopolitice mari nu sunt fără întoarcere, ci reprezintă o mişcare de du-te vino între anumite limite, poate constitui un motiv de optimism pentru ţara naostră, în sensul că poziţia geografică va constitui întotdeauna un avantaj, indiferent de mişcările care ar avea loc. De aici încolo, interesant este de analizat, pe de o parte, importanţa factorilor externi care ne pot aduce într-o poziţie avantajoasă la un moment dat, pe de altă parte, modul în care, în acest moment, suntem pregătiţi să răspundem unei eventuale situaţii externe favorabile.

Acest proiect despre România îşi propune să analizeze, din perspectivă geopolitică, tocmai aceşti factori interni, adică modul în care reuşim să ne facem interesanţi din punct de vedere geopolitic şi geostrategic şi argumentele cu care ne punem în valoare punctele tari. In zilele nostre, are loc un proces de mutare dinspre geopolitică înspre geoeconomie, specialiştii vorbesc de cronopolitică, ca o recunoştere a faptului că ceea ce contează acum este viteza de reacţie, modul în care, sub presiunea timpului, reuşeşti să îţi pui în valoare factorii clasici ai puterii, precum teritoriul, populaţia, resursele naturale. În acelaşi timp, în cursul despre populaţie, am subliniat faptul că, în analiză, factorii clasici ai puterii nu

trebuie ignoraţi, că aceştia pot irumpe în contemporaneitate cu o forţă uneori ieşită din comun.

Ca atare, pentru a vorbi de atuurile şi slăbiciunile geopolitice ale României după 1989, am prezentat două probleme, problema populaţiei şi cea a situaţiei economice, pentru a analiza, din perspectiva teoriei lui Ratzel cu privire la mittelpunkt, pulsarii economici şi demografici pe care mittelpunkt-ul îi trimite la graniţă. Analiza nu este făcută în sine, ci este plasată într-un context mai larg, zonal. De exemplu, nu putem să analizăm situaţia României din punct de vedere demografic fără să o plasăm în contextul ţărilor din jur, sau să studiem importanţa geopolitică a factorilor economici fără să ne uităm unde ne situăm, din acest punct de vedere, în comparaţie cu vecinii.

2. Cercetările geopolitice şi finalitatea politică a statului

Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, supunem atenţiei o abordare deosebit de interesantă a relaţiei care există între centrele de cercetare şi centrele de decizie, în cazul disciplinei noastre, între cercetările geopolitice şi finalitatea politică a statului. În acest sens, există autori care consideră că există două niveluri la care se manifestă geopolitica: la nivel inconştient, adică evenimentele politice sunt influenţate de realităţile spaţiului, fără ca elita politică a statului să conştientizeze acest lucru; atunci când geopolitica se manifestă conştient, politica unui stat se adaptează la conjunctura spaţială, adică se constituie în doctrină politică (O. Serebrian, “Va exploda estul? Geopolitica spaţiului pontic”, pag. 67). Motivul pentru care distincţia ni se pare de interes se datorează faptului că, în ultimii ani, în România, geopolitica nu a acţionat, în cele mai multe cazuri, decât inconştient. Lucru care poate să aibă consecinţe serioase, mai ales în contextul în care vecinii devin din ce în ce mai conştienţi de propriile atuuri pe care încearcă să le folosească în avantaj propriu.

Abordarea de care am amintit îi aparţine lui M. Popa-Vereş, unul dintre coordonatorii

volumului “Geopolitica”, apărut în 1940 la editura “Ramuri” din Craiova. Studiul, intitulat “Schemă, privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naţionale”, prezintă o densitate ideatică similară celorlalte studii despre care am vorbit şi care sunt prezente în volum, “Geopolitica, o ştinţă nouă”, a lui I. Conea, şi “Însemnare cu privire al definirea preocupării geopolitice”, al lui A. Golopenţia. Potrivit autorului, există două orientări fundamentale în cercetările geopolitice:

2.1 Orientarea obiectiva

Orientarea obiectivă, care pleacă de la cercetarea diferitelor condiţii (fizice, sociale, culturale, etnice, politice) cuprinse în mediul geografic şi care influenţează politica unui stat, atât sub aspectul vieţii publice interne, cât şi al relaţiilor dintre state. În această