Constituționalism - Sursă Fundamentală a Statului de Drept

INTRODUCERE

Constituţia – sursă fundamentală a sistemului politic

Experienţa istorică relevă că, în mod necesar, fiecare stat are o Constituţie. Afirmaţia poate să apară uşor simplistă. Dacă ţinem, însă, seama de fapul că în orice sistem de guvernare trebuie să se ia decizii obligatorii pentru întreaga societate, să se adopte măsuri pentru asigurarea siguranţei publice şi a fiecărui individ, iar toate aceste decizii şi măsuri trebuie să reflecte interesele generale şi aspiraţiile unei anumite populaţii, exprimate la nivel constituţional, vom înţelege mai clar de ce este importantă, esenţială Constituţia, de ce este necesar ca fiecare stat să fie guvernat potrivit unei Constituţii.

Constituţia este sursa oricărui regim politic, a sistemului de drept (care trebuie să fie conform regulilor constituţionale), a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Actul de guvernare în sine poartă amprenta principiilor şi normelor constituţionale. Astfel spus, fără reguli constituţionale bine cunoscute (care reflectă interesele unui grup restrâns sau ale întregii populaţii), un stat nu poaet fi guvernat.

Nu ma interesează dacă Constituţia unui stat se exprimă prin cutume, tradiţii şi obiceiuri parlamentare, practici cu caracter legislativ sau executiv, convenţii şi proceduri de guvernare bazate pe cutumă – la care se adaugă texte politico – juridice cu o vechime seculară, completate cu altele relativ recente – sau dacă Constituţia se prezintă într-o formă scrisă, ca un document întocmit şi aprobat de parlament printr-o procedură solemnă, ma interesează, însă, care este motivaţia principală a elaborării unei Constituţii şi conţinutul acesteia, întrucât Constituţiile sunt elemente indispensabile pentru funcţionarea sistemului politic al oricărei ţări. De astfel, nici un stat nu-şi poate permite să guverneze fără o lege fundamentală.

Motivaţia, pe care am sugerat-o, se bazează pe faptul că legea fundamentală a unui stat conţine norme şi principii care, pe de o parte, legimentează actul de exercitare a puterii politice, prevăzând modul de constituire şi de funcţionare ale structurilor de putere – investind pe guvernanţi cu prerogativele autorităţii publice, stabilind echilibrul între cele trei puteri în stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească – iar pe de altă parte, fixează cadrul general, jaloanele directoare ale reglementării juridice a relaţiilor sociale.

În Constituţie sunt prevăzute, de asemenea, organismele şi mecanismele de apărare a ordinii sociale (în sensul cel mai general al noţiunii) şi nu în ultimul rând, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Numai şi această simplă prezentare a conţinutului unei Constituţii, ne ajută să înţelegem de ce aceasta este indispensabilă pentru exercitarea puterii politice şi pentru instituirea şi apărarea ordinii juridice a unui stat.

Constituţia este, prin urmare, sursa fundamentală a sistemului politic, ca şi a sistemului juridic naţional. Potrivit acestui considerent, orice Constituţie se bucură de supremaţie faţă de celelalte legi şi acte normative, fiind plasată în fruntea ierarhiei actelor politice, ca şi a actelor normative (legi, ordonanţe, regulamente, decrete, hotărâri etc), cărora le conferă legitimitate politică şi, respectiv, juridică, în măsura în care acestea corespund întrutotul normelor şi principiilor pe care aceasta le consacră.

Într-o formulare generală, se poate spune că legea fundamentală a oricărui stat – Constituţia – este actul politico-juridic suprem, inspirat de o anumită filizofie politică şi socială, care este adoptat de o naţiune sau în numele ei, de către un organism investit cu putere constituantă originară, pentru a stabili forma de stat, caracterul regimului politic, modalităţile de formare, organizare şi de funcţionare ale structurilor de putere şi raporturile între acestea, principiile esesnţiale ale ordinii juridice, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.

Ca act politico-juridic fundamental, Constituţia ocupă o poziţie de vârf în ierarhia actelor normative care constituie sistemul de drept al unei ţări şi deţine locul suprem în ordinea juridică. Poziţia supremă a Constituţiei în raport cu toate celelalte legi rezidă în faptul că aceasta este adoptată de o autoritate înzestrată de către popor ca putere constituantă care, deşi utilizează puterea legislativă pentru dezbaterea şi votarea proiectului de Constituţie, este superioară parlamentelor obişnuite. Puterea şi funcţiile Parlamentului îşi au originea în Constituţie şi sunt limitate de aceasta.

Nu este inutil să adaug că elaborarea unei Constituţii nu este un simplu act de redactare a unui document. Conţinutul legii fundamentale reflectă condiţiile social-politice şi istorice existente la un moment dat într-o societate dată, tradiţiile istorice, interesele naţionale, cultura politică ale poporului etc.

Într-o concepţie autentic democratică, esenţa Constituţiei constă în reflectarea politico-juridică a condiţiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum şi a intereselor generale, fundamentale ale naţiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire, prin competiţie electorală democratică, a puterii şi exercitarea acesteia pentru înfăptuirea „Binelui comun” al poporului.