Criza rachetelor din Cuba

Evenimentele petrecute în perioada 16-28 octombrie 1962, în Marea Caraibilor şi pe insula lui Fidel Castro, aveau să arunce omenirea în cea mai periculoasa criză de până atunci a Războiului Rece. Pentagonul a mobilizat peste 100.000 de infanterişti care s-au deplasat, gata de ambarcare, spre porturile de pe coasta de est a SUA. Invazia Cubei urma sa fie însoţita de cel mai mare desant aerian de la batalia din Normandia (6 iunie 1944) şi se estima că 18.500 de americani aveau sa fie morţi sau răniţi în primele zece zile de luptă. O optime din bombardierele Flotei Comandamentului Aerian Strategic al SUA s-a aflat, timp de o lună, permanent, în aer, gata să lovească, cu armele nucleare de la bord, o serie de ţinte cubaneze. O uriaşă forţă navală susţinută de 40.000 de infanterşti marini se afla gata de acţiune în apele internaţionale din Caraibe şi Atlanticul de Sud. O criză care a adus superputerile momentului la punctul cel mai apropiat de războiul nuclear. Trupele sovietice trimise în Cuba aveau să predea, astfel, ”lumii cea mai periculoasă lecţie a secolului XX”.

Clarviziunea rezidentului KGB din Mexico City, Nikolai Sergheevici Leonov, un bun vorbitor de limbă spaniolă, avea să confere Uniunii Sovietice posibilitatea de a se infiltra, la începutul anului 1960, în ”curtea din spate” a Statelor Unite. Relaţii stabilite cu ezilatul cubanez Fidel Castro în, 1956, în Mexic se vor dovedi extrem de importante în perioada ce a urmat răsturnării lui Fulgencio Batista din ianuarie 1959. Fidel Castro făcuse apel la Ambasada URSS din Mexic pentru furnizarea de arme, în vederea organizarii unei campanii de gherilă împotriva lui Batista. Cererea lui Castro a fost respinsă, dar Leonov, impresionat de carisma lui Fidel, i-a oferit un entuziast suport moral pentru planurile sale.

Rezidentul KGB din Mexico City a găsit formula infiltrarii în ”curtea din spate” a SUA. După preluarea puterii la Havana, pe 4 ianuarie 1959, Fidel Castro va porni la înfaptuirea unei revolutii sociale si politice ce nu putea rămâne fără repercusiuni diplomatice. Guvernul sovietic va continua să rămână, o bună perioadă de timp, reticent faţă de capacitatea noului guvern revoluţionar cubanez de a face faţă presiunii americane. În iulie 1959, şeful informatiilor lui Castro, maiorul Ramiro Valdes, are o serie de întâlniri cu ambasadorul şi rezidentul KGB din Mexico City, care au avut drept rezultat sosirea în insulă a peste 100 de consilieri pentru a întări sistemul de securitate şi de informaţii cubanez. Sovieticii rămân, totuşi, reticenţi faţă de posibilitatea de a acorda un ajutor militar direct. O ”delegaţie culturală” sovietică, condusă de fostul rezident KGB la Buenos Aires, Alexandr Ivanovici Sitov, soseşte, în octombrie 1959, la Havana, cu misiunea de a pregăti deschiderea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. În aceeaşi perioadă, o delegaţie cubaneză, condusă de Raul Castro, se afla la Praga unde discuta posibilitatea unui ajutor militar cehoslovac. Relaţiile diplomatice dintre Cuba lui Fidel Castro şi URSS se stabilesc în mai 1960. În perioada iunie-august 1960, principalele întreprinderi ale SUA din Cuba sunt naţionalizate. Legile de naţionalizare, din octombrie 1960, numirea unor militanţi comunişti în majoritatea posturilor administrative, precum şi imensa muncă de ”educaţie revoluţionară şi cancelariile diplomatice că scopul lui Fidel Castro era instaurarea regimului socialist.

Locotenenţii lui Castro vor începe să clameze în toate discursurile lor că ”Revoluţia cubaneză” nu reprezenta decât ”primul pas pe calea eliberării Americii Latine”. Eşecul invaziei americane de la Baya de los Cochinos (Golful Porcilor), din aprilie 1961, nu va elimina primejdia unei înlăturări prin forţă, de către americani, a guvernului lui Fidel Castro.

Forţele Armate Revoluţionare Cubaneze erau formate, la sfârşitul lui mai 1962, din trei armate de campanie şi patru corpuri de armată, respectiv 14 divizii de infanterie, dintre care 5 cu capacitate de luptă completă şi o brigadă de tancuri. Unităţile de apărare antiaeriană erau puţine şi constau numai din tunuri şi arme automate, aviaţia era infimă (patru escadrile), iar marina se afla în curs de constituire. Trupele cubaneze (100.000 de oameni) aveau în dotare tancuri IS-2m şi T-34 sovietice, vehicule autopropulsate SAU-100, tunuri cu calibre între 76 şi 152 mm, mortiere între 82 şi 120 mm, lansatoare de rachete M-13 ”Katiuşa”, tunuri antiaeriene cu calibre cuprinse între 25 şi 100 mm, avioane de vânătoare MiG-15 şi MiG-19, precum şi diverse vase mici.

Nikita Hrusciov nu dorea, totuşi, o lume de oraşe în ruină şi cadavre. Pe măsură ce confruntarea sovieto-americană căpăta noi accente, mai ales în domeniul înarmării nucleare, în condiţiile unei acerbe confruntări în problema Berlinului, liderul de la Kremlin a decis să transforme Cuba într-un portavion sovietic încărcat cu arme nucleare. ”Politica externă a lui Hruşciov putea fi la fel de subtilă ca amestecul lui în politica americană sau la fel de directă ca o divizie de blindate sovietice”, mărturisea Richard M. Nixon cu referire la prestaţia liderului sovietic în arena relaţiilor internaţionale. ”Nu există nicio îndoială - declara cancelarul vest - german Konrad Adenauer - Hruşciov doreşte să stăpânească lumea. Dar nu vrea război. Nu vrea o lume de oraşe în ruină şi cadavre”.

Informaţiile obţinute de către Hruşciov, din diverse surse, privind situaţia din Cuba şi permanenta ameninţare americană asupra insulei, au întărit convingerea că era nevoie de o soluţie în forţă pentru a se putea asigura viitorul socialismului în Cuba. Ministrul Apărării al URSS, mareşalul Rodion Malinovski, l-a informat pe secretarul general al PCUS de faptul că rachetele americane aflate în Turcia puteau să lovească centrele vitale ale Uniunii Sovietice în interval de 10 minute. Rachetele sovietice aveau nevoie de 25 minute pentru a atinge SUA, pornind din interiorul URSS. Două divizii sovietice de rachete sol-aer au primit ordin să asigure apărarea antiaeriană a Cubei. S-a decis ca o divizie sovietică de rachete să fie instalată în Cuba. Divizia urma să fie comandată de generalul-maior Vladimir Statenko şi era compusă din cinci regimenete de rachete sol-aer (SSM), conţinând 40 de lansatoare, 24 de R-12 cu 38 de rachete cu rază de 2500 km şi 16 R-14 cu 24 de rachete cu rază de 4500 km. Trei regimente de rachete aveau să fie desfăşurate în partea de vest a Cubei, iar două în centru, precum şi un regiment special de rachete ”Sopka”,având o rază de acţiune de 80 km, cu şase lansatoare, ce urma să asigure apărarea coastei din zonele celor mai probabile locuri de debarcare. Totodată au mai fost trimise două divizii de rachete sol-aer (SAM) cu 144 de unităţi de lansare C75, ce urmau să asigure apărarea antiaeriană a Cubei. Intervenţia trupelor sovietice în Cuba (circa 44.000 de oameni) a primit denumirea codificată de Operaţiunea ”Anadir”. Ordinul final de acţiune a fost semnat la 24 mai 1962, de către ministrul Apărării, mareşalul Rodion Malinovski, şi de către şeful Marelui Stat-Major sovietic, mareşalul Matei Zaharov.

În pofida numeroaselor informaţii despre mişcările sovieticilor în Cuba, analiştii CIA nu puteau să-i raporteze preşedintelui că în Cuba se află, cu certitudine, arme ofensive sovietice, respectiv, MRBM şi IRBM. Preşedintele Kennedy a emis, la 23 august 1962, sub influenţa rapoartelor CIA, ”Memorandumul 181 privind acţiunea în domeniul securităţii naţionale”, în care ordona elaborarea unor studii diverse, printre care şi o analiză a probabilului impact militar, politic şi psihologic al amplasării în Cuba a unor rachete sol-aer sau sol-sol, care ar putea ajunge în Statele Unite. În urma misiunilor fotografice din 29 august şi 5 septembrie1962, care relevau existenţa unor amplasamente de rachete sol-aer, analiştii CIA au concluzionat că se construia o reţea de apărare cu SAM-uri sovietice a întregii insule.