Delegarea Legislativă în Lumina Constituției

CAPITOLUL I

EVOLUŢIA ISTORICĂ A DELEGĂRII LEGISLATIVE

Ideea unor multiple puteri în stat, a unor tipuri distincte de activitǎţi şi a necesitǎţii corelǎrii raporturilor dintre ele este întâlnitǎ încǎ din antichitate. În lucrarea „Politica”, Aristotel amintea de trei „pǎrţi” în stat, care, odatǎ bine organizate, statul întreg este bine organizat:

• Adunarea generalǎ, care delibera afacerile publice;

• Corpul magistraţilor, cǎruia îi aparţinea comandamentul;

• Corpul judecǎtoresc, care avea ca misiune realizarea justiţiei.

Ideea este reluatǎ şi argumentatǎ de ideologii burgheziei în condiţiile luptei pentru limitarea puterii monarhului, J. Loke fǎcând în aceastǎ perioadǎ o deosebire clarǎ între puterea legislativǎ şi puterea executivǎ.

Fundamentarea acestui principiu însǎ, aparţine gânditorului francez Montesquieu care, în lucrarea „L’Esprit des lois”, publicatǎ în anul 1748, a argumentat necesitatea organizǎrii puterii politice, pe baza separaţiei puterilor în stat, pornind de le imperativul protejǎrii libertǎţii persoanei, a cetaţeanului.

Rudimente ale aplicǎrii principiului separaţiei puterilor în stat în ţara noastrǎ se întâlnesc din anii 1831-1832. Astfel, potrivit Regulamentelor organice din Munernia şi Moldova, puterea legiuitoare aparţinea Domnului şi Adunǎrii obşteşti, iar puterea executivǎ aparţinea Domnului. Apoi, potrivit Convenţiei de la Paris din anul 1858, puterea legislativǎ aparţinea hospodarului Adunǎrii elective şi Comisiei centrale, puterea executivǎ aparţine hospodarului, iar puterea judecǎtoreascǎ Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu sediul la Focşani. Asemǎnǎtor este realizat principiul separaţiei puterilor în stat prin Statutul dezvoltǎtor al Convenţiei de la Paris, în anul 1864, potrivit cǎruia puterea legiuitoare aparţinea Domnului, Adunǎrii ponderatoare şi Adunǎrii elective, puterea executivǎ apartinea Domnului, iar cea judecǎtoreasca Înaltei Curţi.

Constituţia din 29 iunie 1866 prevedea în acest sens cǎ puterea legislativǎ, potrivit articolului 32, se exercitǎ colectiv de cǎtre Domn si Reprezentanţa Naţionalǎ, puterea executivǎ este încredinţatǎ Domnului, în virtutea articolului 35, iar puterea judecǎtoreascǎ se exercitǎ de curţi şi tribunale. Deasemenea, Constituţia din anul 1923 organizeazǎ puterile statului potrivit aceluiaşi principiu. De asemenea, aceste legi fundamentale ale României nu prevedeau posibilitatea Guvernului de a emite acte cu forţa legii, dar pe cale cutumiară se considera că acest lucru este acceptabil.

Referindu-se la aceasta, Paul Negulescu preciza:

„Constituţia noastrǎ admite principiul separaţiei puterilor în stat, dar cu colaboraţiune, puterile colaboreazǎ într ele pentru a asigura bunul mers al statului, aşa puterea exacutivǎ are un drept de participaţiune la opera de legiferare prin faptul cǎ se recunoaşte puterii executive dreptul de inţiativǎ a legilor (articolul 35), dreptul de a coresponda cu Parlamentul prin mesaje, dreptul de sancţiune al legilor, dreptul de dizolvare şi prorogare, puterea legislativǎ, la rândui ei, mǎrgineşte drepturile puterii executive prin votarea bugetului (articolul 114), prin controlul cheltuielilor fǎcute (articolul 115), prin drepturile de interpelare, care poate duce la votarea unei moţiuni de neîncredere; puterea judecǎtoreascǎ mǎrgineşte atribuţiile puterii legislative, cǎci are dreptul, conform articolului 103 din Constituţiune, sǎ controleze constituţionalitatea legilor, actelor fǎcute de puterea executivǎ. Puterea executivǎ, pe de altǎ parte, prin dreptul de graţiere şi amnistie, poate sǎ atenueze consecinţele unei condamnǎri excesive”.

Arǎtând cǎ cele trei puteri colaboreazǎ între ele, autorul sublinia în acelaşi timp independenţa lor:

„În sistemul separaţiunei, cele trei puteri sunt şi separate, cǎci au titulari separaţi…dar aceste puteri sunt şi independente una faţǎ de alta. Independenţa legiuitorului faţǎ de puterea executivǎ este asiguratǎ prin imuninatatea parlamentarǎ (articolul 55 din Constituţie) şi prin faptul cǎ membrii Parlamentului nu pot fi urmǎriţi pentru opţiunile şi voturile emise de dânşii în exerciţiul mandatului (articolul 54). Independenţa puterii executive e asiguratǎ prin faptul cǎ puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare (articolul 77) şi cǎ persoana regelui este inviolabilǎ (articolul 87), iar independenţa puterii judecǎtoreşti este asiguratǎ prin inimovibilitatea judecǎtorilor (articolul 104).”

Din momentul formǎrii statului român , viaţa constituţionalǎ a României s-a realizat potrivit principiului separaţiei puterilor în stat. Totuşi, acest principiu a fost aplicat în ţara noastrǎ cu unele deosebiri faţǎ de propunerile lui Montesquieu. Astfel, principiul separaţiei a fost afectat prin aceea cǎ domnul sau regele avea dreptul de numire a unor membrii ai Senatului, în conformitate cu Statutul Statului lui Alexandru Ioan Cuza, bugetul şi contingentul armatei se hotǎrau de Adunarea Electivǎ, prin faptul cǎ în perioada cât a fost în vigoare Constituţia din anul 1938, dreptul de iniţiativǎ legislativǎ al camerelor era limitat (articolul 31), în cadrul acestui act fundamental a tronat formula „puterea legiuitoare se exercitǎ de lege prin Reprezentanţa Naţionalǎ”, iar regele era declarat „cap al statului”.

De asemenea, faţǎ de propunerile lui Montesquieu, în ţara noastrǎ, competenţa puterii judecǎtoreşti a fost mai largǎ, deţinând ca atribuţii controlul constituţionalitǎţii legilor şi controlul actelor administrative, juriul era constituit numai în materie criminalǎ, delicte de presǎ şi delicte politice, iar puterea executivǎ nu avea de executat numai hotǎrârile puterii legislative, ci şi ale puterii judecǎtoreşti, deoarece acestea se exercitau „în numele Domnului”.

Începând din luna iunie 1946, dar mai ales din momentul adoptǎrii primei constituţii de tip socialist în anul 1948, organizarea exercitǎrii puterii în stat se realizeazǎ conform unei concepţii care înlǎturǎ ca neştiinţificǎ teoria separaţiei puterilor în stat, susţinându-se ideea cǎ aceasta are drept consecinţǎ încǎlcarea principiului unitǎţii de stat. În acest caz, organizarea structurilor statale se face pornind de la ideea cǎ acestea trebuie sǎ fie subordonate ierarhic, în vârful piramidei aflându-se un singur organ, Marea Adunare Naţionalǎ.