Democrația Consociațională

1. Introducere.

Tema acestei lucrări o reprezintă democraţia consociaţională. Am ales acest subiect din cauza importanţei sale pentru teoria politică modernă şi pentru studierea sistemelor politice contemporane. Termenul de democraţie consociaţională a fost pentru prima dată folosit de politologul olandez Arend Lijphart, în lucrarea sa Democraţia în societăţile plurale. Etimologic, conceptul înseamnă un regim politic, în care "domnia majorităţii este înlocuită prin regula consensuală comună" Înainte de a da o definiţie exactă a conceptului, este bine de clarificat semnificaţia fiecărui termen în parte. Se ştie foarte bine că există o multitudine de definiţii ale democraţiei consociaţionale, dar până la a da definiţia propusă de Arend Lijphart, aş dori să prezint definiţiile unor autori de teorie politică. De aceea ar putea fi de ajutor să ofer o serie de definiţii ale principalelor concepte pentru a reduce la minimum posibilitatea interpelărilor greşite.

Democraţia este un concept care în principiu sfidează definirea. Este de ajuns să menţionăm că va fi folosit aici ca sinonim a ceea ce Robert Dahl numeşte "poliarhie". Nu este un sistem de guvernământ care întruchipează pe deplin toate idealurile democratice, ci unul care le aproximează într-o măsură rezonabilă. Tipul consociaţional de democraţie îşi dobândeşte importanţa ca model empiric prin contribuţia pe care şi-o aduce la înţelegerea democraţiilor occidentale. Democraţia consociaţională este un model empiric, cât şi unul normativ. Ea constituie o explicaţie a stabilităţii politice. Tipul consociaţional de democraţie îşi dobândeşte importanţa ca model empiric prin contribuţia pe care şi-o aduce la înţelegerea democraţiilor occidentale.

2. Democraţia consociaţională.

Conceptul de democraţie consociaţională s-a născut direct din comparaţie şi s-a instituţionalizat între 1967- 1974, aşa cum afirmau Mattei Dogan şi Dominique Palassy. Un fenomen dublu este comun tuturor acestor experienţe: în primul rând, segmentarea verticală a populaţiei în comunităţi religioase, de limbă, etnice, rasiale sau ideologice; în al doilea rând, prin instituţionalizarea procesului de negociere care are loc la nivelul elitelor acestor comunităţi.

Democraţia consociaţională poate fi definită luând în considerare patru caracteristici. Prima şi cea mai importantă dintre ele este guvernarea de către o mare coaliţie a liderilor politici ai tuturor segmentelor seminificative din societatea plurală. Acesta poate lua câteva forme diferite, cum ar fi un cabinet de mare coaliţie într-un sistem parlamentar, un consiliu sau un comitet "suprem" cu importante funcţii consultative sau o mare coaliţie între un preşedinte şi alţi funcţionari de rang înalt dintr-un sistem prezidenţial. Celelalte trei elemente ale democraţiei consociaţionale sunt: veto-ul reciproc sau regula "majorităţii convergente", care serveşte drept protecţie suplimentară a intereselor vitale a minorităţii; proporţionalitatea ca standard principal al reprezentării politice, numirilor în funcţii publice şi alocării fondurilor publice; un grad înalt de autonomie pentru fiecare segment în administrarea afacerilor interne.

2.1. Elementele democraţiei consociaţionale.

2.1.1. Marea coaliţie. Caracteristica fundamentală a democraţiei consociaţionale este aceea că liderii politici ai tuturor segmentelor importante ale societăţii plurale cooperează într-o mare coaliţie pentru a guverna ţara. Ea poate fi opusă tipului de democraţie în care conducătorii sunt împărţiţi într-un guvern cu sprijin majoritar minim şi o opoziţie cuprinzătoare. Democraţia britanică este cel mai bun exemplu pentru acest tip de democraţie. Principiul dimensiunii este foarte util în explicarea naturii marii coaliţii, deoarece stipulează condiţiile în care o coaliţie minimal câştigătoare se va forma, implicit şi condiţiile pentru alte tipuri de coaliţii, precum marea coaliţie. Funcţia unei mari coaliţii poate fi clarificată prin plasarea acesteia în contextul principiilor rivale al consensului şi al regulii majorităţii, în teoria democratică normativă. În practică, regula, regula majorităţii funcţionează bine atunci când opiniile sunt împărţite unanim şi au o dispersie restrânsă, iar majoritatea şi minoritatea nu sunt de fapt foarte îndepărtate. O mare coaliţie se poate forma chiar şi în ţări care nu sunt nici plurale, nici consociaţionale, ca o soluţie temporară, care să rezolve o criză gravă, internă sau externă.

Elveţia şi Austriaoferă cele mai bune exemple de mare coaliţie. În Belgia şi Olanda, ideea de mare coaliţie nu a fost instituţionalizată în executivul naţional. Aici, coaliţiile fluctuante în cabinet erau completate de mari coaliţii în alte instituţii. Tipul de guvernare a unei ţări, republican sau monarhic, influenţează posibilităţile de constituire a marilor coaliţii. Aspectul cel mai important al monarhiilor într-o societate plurală este gradul în care ea constituie un simbol al unităţii naţionale şi contribuie astfel la contracararea efectelor centrifuge ale clivajelor segmentale. O a doua funcţie importantă este că poate furniza un şef de stat neutru şi elimină necesitatea descoperirii unui candidat acceptabil, într-o măsură considerabilă, pentru această funcţie- o problemă similară celei de a găsi un preşedinte nepartizan într-un regim prezidenţial.

2.1.2. Vetoul reciproc. Acesta reprezintă regula negativă a minorităţii. Participarea într-o mare coaliţie oferă o importantă protecţie politică pentru segmentele minoritare, dar nu o protecţie absolută şi totală. În marile coaliţii trebuie luate hotărâri, iar când acestea sunt luate prin vot majoritar, deşi prezenţa în coaliţie a majorităţii îi oferă acesteia o şansă să-şi pledeze cazul pe cât de convingător posibil în faţa partenerilor de coaliţie, ea ar putea fi totuţi întrecută ca număr de voturi de către majoritate. Un veto al minorităţii trebuie de aceea adăugat la principiul marii coaliţii; doar un astfel de veto poate oferi fiecărui segment o garanţie deplină a protecţiei politice. Marile pericol pe care îl prezintă votul minorităţii este că poate duce la tirania minorităţilor, care tensionează cooperarea într-o mare coaliţie la fel de mult ca şi marginalizarea prin vot a minorităţilor.