Dreptul internațional umanitar - structură, funcții, principii

INTRODUCERE

Omenirea în decursul istoriei sale, care a cunoscut consecinţele dramatice ale lungului şir de confruntări militare, a conştientizat necesitatea unui sistem de norme care să reglementeze atât de jure cât şi de facto conflictele armate. Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi, ca urmare, apariţia armelor cu o mare putere de distrugere, a unor mijloace militare tot mai sofisticate cu urmări distructive şi traumatice excesive, au amplificat efectul inuman şi devastator al conflictelor armate.

Evoluţiile teoretice şi practice în domeniu, al căror scop a fost umanizarea tratamentului aplicat victimelor de război, au dat naştere ulterior normelor şi regulilor umanitare şi s-au concretizat în statuarea şi afirmarea principiilor de comportare cavalereşti.

Secolul al XIX-lea a cunoscut progrese însemnate, deoarece a reprezentat începutul procesului de elaborare a unor norme juridice internaţionale. Un merit incontestabil în acest sens l-au avut unele personalităţi ale epocii, animate de spiritul umanitar, cum ar fi:

a) Florence Nightingale, din Anglia, care a pus bazele sistemului de îngrijire a răniţilor de către surorile medicale;

b) Francis Lieber, care a redactat primul cod cu regulile de comportare în luptă promulgat de guvernul Statelor Unite;

c) Henri Dunant martor al sângeroasei bătălii de la Solferino, care a fost iniţiatorul Mişcării internaţionale de Cruce Roşie.

A doua jumătate a secolului XIX şi secolul XX au fost cele mai bogate în evenimente cu semnificaţie de reper în evoluţia dreptului internaţional umanitar. S-au adoptat Convenţiile de la Geneva din 1864 şi cele de la Haga din 1899 şi 1907

Codificând un domeniu reglementat până atunci prin cutume internaţionale, convenţiile marcau apariţia unui drept umanitar ce viza protecţia victimelor şi a unui drept al războiului care urmărea să reglementeze modul de comportare al combatanţilor în caz de conflict armat. Deşi cele două ramuri au evoluat şi au câştigat în eficacitate, primul război mondial a evidenţiat caracterul incomplet al normelor statuate şi dificultatea aplicării lor de către state. Ca urmare, noi convenţii au fost elaborate pentru a acoperi lipsurile constatate.

Ororile celui de-al doilea război mondial au readus în atenţie necesitatea unui ansamblu mult mai complet de reguli, care să asigure garantarea protecţiei victimelor conflictelor armate. Astfel, au fost elaborate cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949. Ele au reprezentat o continuare a proceselor de la Nürunberg şi Tokyo, în care, pentru prima dată, o jurisdicţie internaţională a condamnat crimele de război.

A doua jumătate a secolului al XX-lea a însemnat o diversificare a problematicii acoperite de dreptul internaţional umanitar. Astfel, prin normele specifice acestui domeniu s-a urmărit să se asigure protecţia bunurilor culturale, protecţia mediului înconjurător, interzicerea participării copiilor la conflictele armate, precum şi interzicerea unor arme care provoacă traume excesive.

Apariţia unor noi tipuri de conflicte armate şi, implicit, a unor noi categorii de combatanţi a însemnat o accelerare în timp a procesului de codificare a normelor dreptului internaţional umanitar. Din nefericire, chiar în prezent acestea sunt frecvent încălcate.

Îngrijorată de nerespectarea prevederilor instrumentelor de drept internaţional umanitar, comunitatea internaţională s-a preocupat de elaborarea unor mecanisme care să sancţioneze încălcarea lor.

Aşa se face că, în baza experienţei instanţelor internaţionale de la Nürunberg şi Tokyo, precum şi a Tribunalelor Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda, la Roma în iulie 1998, a fost adoptat Statutul Curţii Penale Internaţionale care va avea un caracter permanent şi va eficientiza măsurile sancţionatorii în cazul încălcării normelor dreptului internaţional umanitar.

DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR

Din punct de vedere istoric putem să spunem că reguli cu privire la purtarea războiului au apărut odată cu acest fenomen social-istoric. Despre acest lucru s-a scris mult şi se va mai scrie. Regulile războaielor s-au conturat sub două accepţiuni: „jus ad bellum”- referitoare la condiţiile in care un stat poate recurge la forţa armată şi „jus in bello”, adică ansamblu de norme aplicabile părţilor aflate in război. „De jure belli acpacis” este opera lui Hugo Grotius, care datează din secolul al XVII-lea şi este considerată prima lucrare cu caracter elaborat despre Dreptul războiului.