Electronic Warfare

Scurt istoric al EW

Războiul electronic, într-un context foarte general, trebuie perceput ca o interacţiune continuă între mijloacele şi sistemele electronice proprii şi cele ale adversarului. În acest sens, istoria militară a dovedit că întotdeauna descoperirea şi folosirea în luptă a unui sistem electronic nou a determinat adversarul să iniţieze cercetări ştiinţifice în domeniu pentru dezvoltarea unui sistem de contraacţiune electronică, părţile în conflict angajându-se astfel într-un proces continuu (şi uneori benefic) de perfecţionare a tehnicii de luptă.

Evoluţia mijloacelor şi sistemelor, metodelor şi procedurilor specifice războiului electronic s-a desfăşurat într-o perioadă îndelungată de timp, acestea fiind utilizate într-o formă adecvată, într-un număr mare de conflicte militare, precum şi pe timp de pace. Natural, la baza unor procedee de război electronic se află descoperirea undelor electromagnetice şi apariţia echipamentelor de radiocomunicaţii (radio, telegrafie fără fir etc.).

a) Primul război mondial (1914-1918)

Rădăcinile războiului electronic se află în operaţiile desfăşurate în cadrul primului război mondial. Astfel, în cadrul acestui conflict, interceptarea traficului radio (şi în special, diplomatic) a luat proporţii dramatice.

Serviciul de informaţii britanic a reuşit să spargă codul secret german şi timp de trei ani a interceptat şi descifrat mesajele diplomatice ale Germaniei. În anul 1914, pe timpul incidentelor din Marea Mediterană, crucişătoarele germane Goeben şi Breslau au interceptat comunicaţiile dintre crucişătorul Gloucester şi amiralitatea britanică şi pe care ulterior, le-au bruiat cu zgomot haotic, obligându-i pe englezi să modifice frecvenţele de lucru. Această perturbare a comunicaţiilor radio este considerată prima acţiune organizată de război electronic activ şi în care undele electromagnetice nu au fost utilizate pentru comunicaţii, ci pentru bruierea comunicaţiilor inamicului.

Cunoaşterea locului de dispunere a staţiilor radio ale adversarului permitea să se determine cu suficientă exactitate dispozitivul de luptă al acestuia, iar schimbarea unor poziţii ale staţiilor radio interceptate oferea indicii privind deplasările efectuate de forţele inamicului. Atât francezii cât şi englezii au folosit pe scară largă goniometrarea încă din anul 1915 pentru identificarea planurilor de atac ale adversarului, în special în operaţiile maritime.

Prin perfecţionarea şi dezvoltarea aparatelor radio existente, specialiştii germani au realizat sisteme de navigaţie astrale şi ulterior, sisteme radio de însoţire bazate pe o reţea de transmiţătoare instalate în Germania, care au fost utilizate în raidurile aeriene nocturne asupra teritoriului Angliei.

În contrapartidă, specialiştii britanici au pus bazele radarului care ulterior, a fost utilizat în mod sistematic în operaţiile de apărare antiareriană, domeniu în care au fost întreprinse cercetări intense şi simultane în ţări ca Germania, Italia, Franţa sau SUA.

b) Al doilea război mondial (1939-1945)

Încă de la începerea celui de-al doilea război mondial, în operaţiile aeriene şi maritime, mai ales dintre Anglia şi Germania, s-a utilizat pe scară largă cercetarea electronică şi dezinformarea. Prima misiune de cercetare electronică a fost realizată de aeronava germană Graf Zeppelin, aceasta devenind ulterior, spre zilele noastre, o activitate de rutină în armatele moderne.

Folosirea bruiajului radio a condus la reducerea eficienţei focului artileriei antiaeriene germane. Spre exemplu, pentru lovirea unui avion de bombardament englez cu focul artileriei antiaeriene, în condiţii de bruiaj, se foloseau circa 3000 de proiectile, iar în lipsa acestuia circa 600.

În întreaga perioadă a celui de-al doilea război mondial, precum şi după acesta, a avut loc o competiţie ştiinţifică dură pentru dezvoltarea unor sisteme radar cât mai performante, prevăzute cu sisteme complexe de protecţie contra bruiajului. Totodată au fost construite noi mijloace de cercetare şi bruiaj de radiolocaţie a căror eficacitate a fost dovedită în acţiunile electronice care au urmat.

Experienţa acestui conflict mondial a arătat fără doar şi poate că, războiul electronic a devenit o componentă majoră a operaţiilor şi luptei armate moderne, dar necesitatea unor cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologii avansate a determinat ca în această competiţie să poată concura cu succes doar statele cele mai dezvoltate ale lumii. Prin urmare, armatele statelor mici s-au concentrat mai ales pe dezvoltarea unor tehnici de protecţie electronică adecvate.