Evoluția teoriei politice în epoca modernă

Evolutia teoriei politice in epoca moderna

Epoca moderna se prezinta spiritului analitic drept una din cele mai complexe si mai prolifice perioade din istoria umanitatii. Fenomene de anvergura precum Renasterea si Reforma, nasterea capitalismului si revolutia industriala, descoperirea sistemului economiei de piata si intemeierea economiei politice, inteleasa ca stiinta a producerii bogatiei, la care se adauga schimbarile si evenimentele in plan politic (cele trei revolutii: glorioasa revolutie din Anglia din anii1688-1689, revolutia americana din 1776 si revolutia franceza din 1789), aparitia partidelor politice moderne si nasterea democratiei pluraliste, reprezentative au marcat aceasta perioada care incepe odata cu Renasterea si se incheie odata cu triumful capitalismului si al ideologiei liberale (aprox. Sec. XV-XIX).

In planul teoriei politice, epoca moderna ar putea fi caracterizata sintetic prin urmatoarele trasaturi si evenimente:

1. Mai intai nasterea stiintei politice in forma ei moderna. Parintele stiintei politice moderne este considerat Nicolo Machiavelli (1469-1527). Chiar daca nu a fost un teoretician al politicii, in sensul riguros al termenului, contributia lui Machiavelli la dezvoltarea ulterioara a teoriei politice ramane, totusi, esentiala. Machiavelli a propus, de fapt, o noua perspeciva asupra politicului si o noua metodologie, bazata pe autonomizarea politicii, separarea ei de morala si religie si studierea fenomenelor politice ca fenomene distincte, guvernate de legi specifice, pe observarea si studiul realitatilor politice in defavoarea constructiilor teoretice speculative. Din unghiul acesta de vedere, el poate fi considerat, avant-la-lettre, ca inventatorul fenomenologiei politice, primul fenomenolog politic, in masura in care prin fenomenologie intelegem pur si simplu “studiul fenomenelor” (cf. J.Fr. Lyotard, Fenomenologie, ed. rom., Bucuresti, 1997, p. 6).

Totodata, Machiavelli a focalizat cercetarea politica pe problematica puterii si a statului, fapt ce a conferit mai multa rigoare cercetarilor in domeniul stiintei politice.

Momentul Machiavelli reprezinta astfel un moment de cotitura in evolutia teoriei politice moderne, chiar daca Machiavelli nu a produs- si nu a fost preocupat de producerea de constructii ideatice care sa poata fi trecute fara rezerve in categoria teoriilor politice, in acceptiunea stricta a acestui termen.

2. Cea de a doua trasatura a epocii moderne in planul teoriei politice o reprezinta elaborarea si publicarea, sub semnatura unor mari ganditori, a unor lucrari fundamentale vizand politicul, adevarate capodopere politice, chiar daca ar fi sa amintim aici doar pe cele mai relevante:

Principele lui Machiavelli, Sase carti despre republica a lui Jean Bodin, Leviathanul lui Thomas Hobbes, Cele doua tratate despre carmuirea civila a lui John Locke, Despre spiritul legilor a lui Montesquieu, Contractul social a lui Rousseau, Avutia natiunilor a lui Adam Smith, Filozofia dreptului a lui Hegel, Despre libertate a lui J. St. Mill, Despre Democrarie in America a lui Tocqueville s.a.

3. Un fenomen cu efecte considerabile in planul evolutiei teoriei politice in lumea moderna l-a reprezentat, incontestabil, nasterea si afirmarea ideologiilor politice. Principalele ideologii (termenul de ideologie a fost forjat tot in epoca moderna, incepand cu Destutt De Tracy, care l-a introdus), politice ale lumii moderne sunt: liberalismul, socialismul, conservatorismul si nationalismul.

In cadrul acestor constructii ideatice complexe (a ideologiilor), s-au afirmat concepte si teorii politice semnficative pentru evolutia teoriei politice in epoca moderna, fiecare din aceste “ideologii” dand conceptelor politice de referinta (libertate, putere, stat, democratie etc) conotatii proprii.

4. In fine, cea de a patra trasatura a lumii moderne in planul teoriei politice, care ne intereseaza aici in mod deosebit, vizeaza aparitia si dezvoltarea, in cursul epocii moderne, a unor constructii teoretice de referinta, veritabile teorii politice, ce vor marca evolutia teoriei politice in ansamblu pana in zilele noastre, astfel precum: teoriile dreptului natural (in forma lor moderna) si ale drepturilor omului, teoriile contractualiste, teoriile constitutionaliste, teoriile despre stat, teoriile suveranitatii, teoriile revolutiei, teoria democratiei etc.

Toate aceste teorii sau grupuri de teorii sunt sustinute de mari opere politice si de mari ganditori, “nume asigurate pe cerul clasicilor”, ca sa folosim o expresie a italianului Norberto Bobbio.

In cele ce urmeaza vom face o prezentare a celor mai relevante dintre teoriile politice ale epocii moderne, incercand in final sa raspundem la o intrebare, anume daca se poate vorbi de o veritabila evolutie a teoriei politice in epoca moderna.

Teoriile dreptului natural

Bibliografie

R. Tuck, Natural Rights Theories, Cambridge, Cambridge University Press, 1979

Reprezentanti: juristi si filosofi: Hugo Grotius (1583-1645), Samuel Pufendorf (1632-1694), John Selden (1585-1645), Th. Hobbes (1588-1679), John Locke (1632-1704), Christian Thomasius (1655-1728), Chr. Wolff (1679-1754), Th. Paine (1713-1809).

Ideea de baza a teoriilor dreptului natural (unii autori au vorbit de o scoala a dreptului natural) este urmatoarea: orice om, in virtutea faptului ca exista si in virtutea naturii sale, are anumite drepturi* cum ar fi dreptul la viata, dreptul la proprietate, dreptul la fericire, dreptul la gandire libera (libertatea de constiinta) etc.

Hugo Grotius (1583-1645)

Potivit lui Paul Janet, fara a avea geniul si profunziunea lui Decartes, Grotius a produs in sfera sa o revolutie aproape egala cu cea carteziana. Aceasta revolutie consta in trei inovatii capitale:

1. Prima rezida in proclamarea autonomiei dreptului natural (jus naturale). Dreptul natural este distinct de morala, distinct de politica si distinct de dreptul pozitiv.

2. A doua inovatie consta in individualismul sau. Absolutismul clasic se bazeaza pe identificarea intereselor Principelui cu ale statului: Grotius considera mai intai ca indivizii au drepturi.

3. A treia inovatie radicala pe care Grotius o pune in termeni sociologici, este substituirea punctului de vedere societar punctului de vedere comunitar. Societatea este voluntara pe cand comunitatea e naturala si afectiva. Potrivit lui Grotius, vointa rationala a oamenilor este aceea care intemeiaza societatea.

Contractul este cel care permite edificarea societatii civile si determinarea conditiilor vietii in sanul acesteia. Statul, societatea umana pe baza contractuala, concentreaza in el raporturile dreptului public si ale puterii politice. De aceea, indivizii dispar, dar statul ramane (teoria perpetuitatii statului).

Fundamentul si intinderea dreptului natural

Omul, fiinta rational sociabila, este impins printr-un mobil innascut (appetitus socialis) sa intre in societatea reglata, impreuna cu semenii sai. Aceasta nevoie de a trai in societate raspunde unor necesitati de ordin fizic, dar mai intai satisfacerii unui sentiment moral de bunavointa pentru altul. Acesta este un sentiment mult mai elevat ce depaseste interesul pur sau nevoia materiala.

Din natura sociala (socialis natura), principiu al dreptului, decurge dreptul naturii (jus naturae).

“Mama dreptului natural, afirma Grotius, este natura insasi ”

Acest drept isi trage propria autoritate din natura omului, de unde el provine, facand abstractie de orice interventie a unui legislativ pozitiv.

Dupa Grotius, dreptul natural este atat de puternic implementat in natura omului incat nici chiar Dumnezeu, care l-a creat pe om, nu poate sa schimbe lucrurile (D-zeu nu poate face ca doi+doi sa nu faca patru); dupa cum el nu poate sa faca bun ceea ce este rau in sine, nici just ceea ce este contrar societatii unor fiinte morale)

Astfel dreptul natural isi are propria sa sursa. Grotius nu neaga existenta unui drept divin, dar considera dreptul natural ca fiind independent de aceasta. Rezultand din natura omului, asa cum aceasta este constituita, acesta este invariabil precum natura insasi. El este, de asemenea, universal, aplicabil tuturor secolelor si tuturor popoarelor.