FMI și politica monetară a țărilor membre

CAPITOLUL 1

FMI – ORIGINE ŞI EVOLUŢIE

1.1 ORIGINE ŞI EVOLUŢIE

Raţiunea obiectivă a apariţiei FMI îşi are originea în necesitatea existenţei unei instituţii cu putere de acţiune la nivel mondial, care, prin competenţele cu care este abilitată, să acorde sprijin financiar ţărilor care se confruntă cu deficite ale balanţelor de plăţi. Se crea, astfel, cadrul instituţional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni la dimensiuni globale a dezechilibrelor financiare locale şi regionale, evitându-se dezordinea economico-monetară internaţională, care în anii 1930 a provocat imense costuri şi tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dramatica recesiune economică din acea perioadă a avut cauze monetare şi comerciale profunde, respectiv frecvente devalorizării competitive ale monedelor naţionale, practicate de mai multe ţări cu pondere în comerţul internaţional, fenomen la care s-au adăugat măsurile protecţioniste adoptate de numeroase state în scopul protejării industriei lor naţionale.

Ca rezultat al acestor acţiunii haotice şi contradictorii, între anii 1929 şi 1923 valoarea comerţului mondial a scăzut cu peste 60%, antrenând prăbuşirea producţiei şi creşterea fără precedent a şomajului în cvasitotalitatea ţării lumii.

Deşi în cadrul mai multor conferinţe internaţionale s-a convenit reinstaurarea ordini monetare şi relansarea economică, toate aceste încercării au eşuat din cauza lipsei de cooperare dintre ţări în procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Practic, din punct de vedere politico-economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolaţionismului.

Dintre mai multe runde de negocieri între delegaţiile engleză şi americană, în anul 1943 acesta ajung la un compromis, care poate fi calificat drept istoric pentru stabilitatea monetară internaţională şi creşterea economică care aveau să se înregistreze în lume ulterior acestui moment.

În privinţa celor două abordării esenţiale, respectiv cea a asistenţei financiare şi a efortului de ajustare, englezii – aflaţi într-o poziţie defavorabilă de negocieri, datorită dependenţei faţă de S.U.A, în legătură cu asigurarea armamentului şi finanţarea efortului de război – au înregistrat cedări mai substanţiale comparativ cu propunerile iniţiale avansate de Keynes. Astfel în problema sprijinului financiar, s-a optat pentru varianta White (crearea unui „Fond de stabilizare al Naţiunilor Unite şi al asociaţiilor acestora”), englezii beneficiind de consolarea că, pe baza observării lor privind insuficienta mărime a Fondului, capitalul acestuia a fost majorat de la 5 la 9 miliarde de dolari. În celălalt domeniu fundamental de acţiune a instituţiei, cel al ajustării s-a stabilit că efortul pe care-l generează procesul ajustării să-l suporte ţările cu deficite ale sectorului extern, preluându-se astfel propunerea americană Harry White.

În iulie 1944, în micul orăşel Bretton Woods din statul New Hampshire în prezenţa delegaţiilor a 45 de ţări, inclusiv Uniunea Sovietică, se semnează acordul final asupra unei serii de rezoluţii, între care două texte au rămas în istoric pentru importanţa şi semnificaţia lor: statului FMI şi cel al Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare (instituţie propusă pentru constituire de H. White, în scopul finanţării reconstrucţiei ţărilor afectate grav de confruntări militare, precum şi al dezvoltării ţărilor rămase în urmă din punct de vedere economică).

Noutatea absolută a Acordului de înfiinţare a FMI a constituit-o transferul către această instituţie al puterii fiecărui naţiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel după 1944 modificările acestora se puteau efectua numai după obţinerea acordului prealabil al FMI. Decizia confirmă faptul că statele lumii au realizat că politicile în domeniul ratei de schimb şi al comerţului internaţional afectează deopotrivă interesele tuturor ţărilor şi prin urmare se impune asigurarea unui regim coerent şi a unei evoluţii predictibile a acestora.