Integrarea Europeană și Efectele Monedei Euro Asupra Utilizatorilor

CAPITOLUL I

NECESITATEA INTEGRĂRII MONETARE EUROPENE

I.1. Etapele ale înfăptuirii Uniunii Monetare Europene

Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizaţie de integrare multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale celor 15 state membre

Jean Monnet, secretar adjunct al Societăţii Naţiunilor, consideră după cel de-al doilea război mondial că pacea Europei trebuie susţinută de o uniune economică. La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, propunea unirea celor două ramuri strategice – cărbunelui şi oţelului – ale Franţei şi Germaniei. Pe baza acestei propuneri în aprilie 1951 a luat fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ( C.E.C.O) prin semnarea Tratatului de la Paris de către şase state: R.F.G., Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Tratatul a intrat în vigoare în luna august 1952. Aceste şase ţări îşi propuneau să-şi unească eforturile în vederea scoaterii din criză a industriei carbonifere şi a celei siderurgice prin crearea unei „pieţe comune" a ramurilor respective. Cele şase ţări membre ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului au trecut în 1957 la etapa a doua a integrării lor economice semnând tratatele de la Roma cu privire la Comunitatea Economică Europeană (C.E.E. sau Piaţa comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).

Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.

În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi o convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică şi monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.

Comunitatea Economică Europeană a intrat în vigoare cu 1 ianuarie 1958 devenind cea mai reprezentativă grupare pentru integrarea economică. Din 1972 au aderat la C.E.E.: Marea Britanie, Danemarca si Irlanda prin semnarea Tratatului de la Bruxelles.

În 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunităţi (C.E.C.O., EURATOM si C.E.E.) adoptându-se şi denumirea oficială de Comunitatile Europene (C.E.). Aceasta a constituit a treia etapă de integrare economică.

În cadrul celei de a patra etape de integrare şi alte ţări au aderat la Piaţa Comuna: Grecia (la 1 ianuarie 1981), Spania si Portugalia (la 1 ianuarie 1986). După aderarea Angliei, Danemarcei si Portugaliei la C.E.E., celelalte 7 ţări membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.): Norvegia, Suedia, Elveţia, Austria, Finlanda, Liechtenstein şi Islanda au negociat cu C.E.E. crearea unei zone de liber schimb.

Revizuirea generală a tratatelor comunitare s-a realizat prin Actul Unic European , ce a intrat in vigoare la 1 iunie 1987.

Cu 1 noiembrie 1993 prin semnarea Tratatului de Maastricht denumirea de C.E.E. se va schimba în Uniunea Europeană.

Din 1 ianuarie 1995 alte trei Ţări din A.E.L.S.: Austria, Finlanda şi Suedia au aderat la Uniunea Europeană, numărul membrilor acesteia ajungând la 15.

Uniunea economică şi monetară s-a constituit mai târziu după lungi negocieri legate de unificarea reglementărilor fiscale şi schimbarea unui mare număr de legi

Tratatul de la Roma, semnat în 1957, nu conţinea referiri foarte precise cu privire la integrarea monetară. La vremea respectivă era în vigoare acordul de la Bretton-Woods şi sistemul cursurilor fixe, iar ţarile europene nu aveau încă monedele convertibile. Pentru derularea plaţilor externe statele din C.E.E. au trebuit să participe la Uniunea Europeană de Plăţi, care a funcţionat până în 1958 sub forma unei inţelegeri de cliring multilateral.

Uniunea Europeană de Plăţi a fost urmată din anul 1958 de Acordul Monetar European care prevedea o înţelegere de restrângere a oscilaţiilor cursurilor monedelor pâna la ± 0,75% în jurul parităţii metalice.

I.1.1. Sistemul Monetar European

La sfârşitul decadei anilor 60, “cei şase” erau pregătiţi pentru relansarea procesului de integrare europană. Se discută tot mai mult, la nivelul organismelor comunitare, despre o nouă strategie care să urmărească aprofundarea procesului de integrare printr-un sistem monetar european. Drept rezultat, la 13 martie 1979 a intrat în vigoare oficial “Sistemul Monetar European”, considerat drept un prim pas spre formarea Uniunii Monetare Europene.

Ideia de a crea o Uniune Monetară Europeană o regăsim înaintea constituirii Comunităţii Economice Europene, fiind un obiectiv principal al Uniunii Europene de Plăţi (1948), al Acordului Monetar European (1956) şi al altor numeroase proiecte. Însă stabilitatea monetară de-a lungul anilor 1958-1966 aproape că a făcut să se uite subiectul Uniunii Monetare Europene. Dar după criza ce a urmat devalorizării lirei sterline în 1967, a început să se gândească tot mai mult la un sistem care să readucă stabilitatea monedelor Comunităţii. Aceasta a fost originea faimosului “şarpe monetar european” care, prin intermediul intervenţiilor concertate pe piaţa monetară din partea băncilor centrale ale ţărilor membre, urmărea să menţină o relaţie de paritate flexibilă.