Intervenția ONU în Kosovo

Introducere

~ Kosovo ~

Legată prin destin de Albania până în 1912, provincia Kosovo – populată de sârbi în jumătatea nordică şi de albanofoni musulmani în jumătatea de sud – este râvnită, la începutul secolului XX, atât de austrieci, cât şi de italieni. Soarta ei este hotărâtă de al doilea război balcanic (1913), prin Tratatul de la Bucureşti: fără ca populaţia provinciei să fie consultată, regatul Serbiei anexează Kosovo în 1913.

În 1918, Kosovo va fi încorporat în noul Regat sârbo-croato-sloven (regatul Iugoslaviei în 1929). După secole întregi de dominaţie otomană, sârbii duc împotriva kosovarilor albanofoni, între 1914 şi 1939, o politică de asimilare şi de emigrare forţată. În cursul acestei perioade, albanezii kosovari, susţinuţi de Tirana, opun rezistenţă armată, dar ea nu are mare însemnătate în contextul tensiunilor crescânde dintre sârbi şi croaţi.

În aprilie 1941, după ce invadează Albania, Italia ocupă şi Kosovo. După victoria partizanilor comunişti ai lui Tito, Kosovo este integrat în noua republică federativă Iugoslavia şi devine parte integrantă a Republicii Sârbe. Începând cu această dată, raportul demografic de forţe va evolua în favoare cetăţenilor de origine albaneză (60% în 1945).

Soarta lor, ca şi nivelul lor de trai sunt superioare celor ale cetăţenilor din Republica Populară Albania: proclamată în 1946, aceasta evoluează repede spre un stalinism rigid, ceeea ce-i va aduce Iugoslaviei, mai deschisă în anii ’50, un val de imigranţi albanezi (majoritatea ilegali, care se vor declara ulterior koovari). Sensibil la nemulţumirile faţă de preponderenţa sârbă, Tito acordă o largă autonomie (mai puţin în domeniile apărării şi politicii externe) provinciilor periferice ale Serbiei, Vojvodina şi Kosovo. Pentru moment, kosovarii se mulţumesc cu această soluţie, care pentru ei reprezintă un progres.

Moartea lui Tito în 1980, aduce repede la lumină caracterul instabil al Iugoslaviei. În aprilie 1981 izbucnesc revolte la Pristina, înăbuşite în sânge. În Serbia, deriva naţionalistă, ilustrată prin alegerea ca preşedinte a lui Slobodan Miloşevici, în 1987, şi exacerbată prin comemorarea, la 28 iunie 1989, a bătăliei din 1389 de la Câmpia Mierlei, Kosovo Polje (victoria otomanilor asupra unei coaliţii balcanice conduse de principele sârb Lazăr), va duce la suspendarea statutului autonom al provinciilor Ksovo şi Vojvodina şi la reluarea „sârbizării” administrative în Kosovo.

Preocupată în 1992 de războiul bosniac, comunitatea internaţională nu include problema provinciei Kosovo pe agenda Conferinţei de la Dayton (noiembrie 1995), organizată pentru a reglementa conflictele din fosta Iugoslavie. Cu toate acestea, albanezii (reprezentând 85% din populaţia din Kosovo) proclamă în 1992, în urma unui referendum clandestin, independenţa Republicii Kosovo şi îl aleg în fruntea ei pe Ibrahim Rugova (reales în 1998), care este adeptul unei independenţe obţinute pe cale paşnică.

Dar cum sârbii îşi continuă abuzurile şi recurg la epurări etnice, în Kosovo se instalează din 1996, violenţa politică. Este creată Armata de Eliberaer din Kosovo (Ushtria Glirimtare e Kosoves – UCK), în timp ce comunitatea internaţională, la început reticentă, face presiuni asupra autorităţilor sârbe pentru ca acestea să restabilească în Kosovo „statutul de autonomie lărgită”. Această cerere e însoţită de diverse ameninţări cu intervenţia NATO, iar în 1998 este trimisă o misiune OSCE.

Conferinţa de la Rambouillet (februarie-martie 1999), organizată de grupul de contact, se soldează cu un eşec: UCK nu este mulţumită de autonomia propusă, iar sârbii refuză desfăşurarea unei forţe internaţionale în provincie; discuţiile de la Paris se încheie cu acceptarea planului de pace, dar Belgradul îl refuză.

Prin urmare, NATO începe o vastă operaţiune (Forţa Aliată) de bombardare intensivă (24 martie – 8 iunie 1999) a poziţiilor militare şi industriale iugoslave, operaţiune marcată de nenumărate gafe. După o perioadă iniţială de relaţii tensionate, Rusia se alătură eforturilor Europei şi Statelor Unite de a găsi o soluţie şi abandonează în cele din urmă regimul Miloşevici.

La 9 iunie se semnează acordul militar de la Kumanovo, în urma căruia ONU poate să autorizeze desfăşurarea unei forţe internaţionale de menţinere a păcii. În iulie 1999 se instalează în Kosovo o misiune internaţională sub auspiciile ONU (MINUK), ce are misiunea de a organiza întoarcerea celor unmilion de albanezi alungaţi de sârbi în primăvară şi de a pregăti condiţiile unei „autonomii substanţiale” pentru această provincie care continuă să facă parte din RFI (Republica Federală Iugoslavia), chiar dacă sârbii au pierdut controlul ei administrativ.

Criza din Kosovo determină NATO să intervină pentru prima dată după 1949, deşi niciunul dintre statele membre nu este agresat, în numele dreptului la ingerinţă. În martie 2000, NATO încredinţează Eurocorps comanda Forţelor de Pace din Kosovo (KFOR), care se vor desfăşura în iunie. Dar acţiunea de menţinere a păcii, ca şi misiunea lui B. Kouchner, reprezentant special al ONU, se efectuează în condiţii dificile şi obligă NATO să-şi întărească prezenţa în Kosovo.

Raportul redactat de departamentul pentru drepturile omului al OSCE (ianuarie 2000) arată că sistemul represiv sârbesc era de multă vreme funcţional şi că abuzurile continuau. Riscul unei epurări etnice împotriva kosovarilor sârbi nu dispăruse în primele luni ale anului 2000. după eşecul negocierilor în privinţa viitorului statut al provinciei, parlamentul kosovar şi-a exprimat intenţia de a proclama unilateral independenţa – ceea ce a şi făcut în 2008.