Irlanda de Nord - Conflictul Irlandez - Anglosaxon

§ Introducere.

Securitatea nationala este o problema centrala atât în cazul referirii ei la stat, cât si în aplicarea ei mai directa la elementele sale etnoculturale si religioase. Permeabilitatea statelor, atât la ideile cât si la popoarele asociate cu alte state, sterge granitele dintre securitatea interna si cea nationala. Dispar astfel distinctiile între cetateni si straini, politica interna si internationala, astfel, chiar si simplul schimb de idei si de comunicare putând duce la amenintari culturale semnificative politic. Problemele de limba, religie si traditie culturala detin un loc important în ideea de stat si pot avea nevoie sa fie aparate sau protejate în cazul importurilor culturale, atât de seducatoare de multe ori. Multe conflicte actuale au la baza credinte, cele mai multe rezultând din ciocnirea aspectelor religio-politice ale comunitatilor aflate în conflict si asocierea lor cu politicile guvernamentale. Adeptii acestor religii pot recurge relativ simplu la violenta armata pentru a-si atinge obiectivele politice, culturale si economice, dar ordinea interna si internationala trebuie sa se raporteze la lege si institutii, la aranjamente, negocieri, compromisuri, pe cai rationale. Manifestarile de intoleranta în ceea ce priveste aspectele religioase sau etnice constituie surse de instabilitate cu precadere la nivel regional, în aceasta perioada, când procesul de globalizare conduce spre formarea unor medii multiculturale.

Pentru a avea imaginea de ansamblu, cât mai clara asupra celor enuntate mai devreme, vom folosi reprezentarea grafica a tensiunilor si conflictelor din Europa, pe o harta reprezentând ariile de extindere ale principalelor religii si confesiuni pe continent:

Harta principalelor religii în Europa

Atunci când exista o opozitie putem vorbi de aparitia unui conflict, fie la nivel afectiv (când emotiile sunt incompatibile), fie de interese, de valori (ideologiile diferite sunt incompatibile) sau la nivel cognitiv (procesele si perceptiile par nepotrivite). Conflictul poate fi înteles si prin prisma relatiei trecut - prezent/viitor (cauze-consecinte), rezolvarea conflictului implicând situatii mai complicate, luând în calcul evenimentele si valorile trecutului si modernitatea prezenta. Conflictul presupune o renegociere, o eliberare a tensiunilor, o stabilire a prioritatilor, o reînnoire a relatiilor, o deschidere spre celalalt si o reevaluare a atitudinilor, pentru ca dialogul si comunicarea sa îsi poata îndeplini rolul.

Toate situatiile conflictuale se datoreaza unei lipse de importanta si unei neîncrederi acordate comunicarii. Dar trebuie constientizat faptul ca dialogul intercultural este modul principal de rezolvare pe cale pasnica a neîntelegerilor. Am ales cazul Irlandei de Nord pentru a vedea cum anumite aspecte negative influenteaza comunicarea între culturi diferite si cum aceasta situatie poate fi depasita.

Irlanda de Nord reprezinta un caz complex, cu multe implicatii politice, economice, sociale si culturale, si, nu în ultimul rând, trebuie sa tinem cont ca aceste implicatii se reflecta în viata de zi cu zi a irlandezilor, a acelora care sufera de pe urma neîntelegerilor si necomunicarii.

I. Istoria Conflictului din Irlanda

Istoria Irlandei este marcata mai ales de conflictul permanent cu Anglia, puternica tara vecina  lupta irlandezilor pentru independenta fata de dominatia britanica. Lupta irlandezilor pentru libertate a durat 750 de ani. Ea a început în secolul XII, odata cu primele cuceriri anglo-normande si a durat pâna la înfiintarea statului independent irlandez din anul 1922 (Irish Free State, astazi: Republica Irlanda, galeza: Eire). Însa nu toate, ci doar 26 din cele 32 de comitate de pe insula apartin Irlandei independente. Cele sase provincii ramase sub coroana britanica din Irlanda de Nord au devenit scena unor revolte sângeroase. În 1172, regele englez Henric II însotit de o armata puternica a debarcat în Irlanda. Baronii anglo-normanzi au cucerit mai apoi Irlanda bucata cu bucata, impunându-si sistemul feudal si juridic pe aceste tarâmuri. În jurul anului 1300, Anglia îsi asigurase dominatia peste insula. Pe timpu epidemiei de ciuma de la 1348, populatia irlandeza s-a înjumatatit, Irlanda nemaireprezentând în cele ce au urmat o sursa profitabila de venit; de aceea, proprietarii englezi de pamânturi s-au mutat în strainatate (Absentismus). În secolul XV, numai o mica parte de pe coasta de est, aflata între Dublin si Drogheda, se mai afla cu adevarat în mâna englezilor(Pale). Aceasta situatie s-a schimbat însa în momentul în care Henric VII a trimis în Irlanda o armata condusa de Sir Edward Poynings. Ca vicerege al Irlandei, Poynings a emis în 1494 o lege, conform careia toate proiectele de lege elaborate de parlamentul irlandez trebuiau sa fie aprobate de regele Angliei. Aceasta lege a venit sa defineasca relatiile dintre cele doua tari pâna la Unirea de la 1800. Ceva mai târziu, Henric VIII a trimis o armata în Irlanda pentru a pune capat rascoalei contelui Kildare si sa aduca Irlanda sub controlul sau. Au urmat sase ani de lupte îndârjite, pe parcursul carora Henric VIII a reusit, pentru prima data în istorie, sa cucereasca întreaga Irlanda (1541). În acelasi an, parlamentul irlandez l-a declarat pe Henric VIII rege al Irlandei. Odata cu refuzul Angliei de a se mai supune autoritatii papale au aparut si primele dispute religioase. Irlandezii se opuneau cu vehementa desfiintarii slujbelor de catre Eduard VI. În curând s-a iscat o noua rascoala în provincia Munster. Trupele de pe continentul european au ajutat la controlarea acesteia (1569-1583). Regina Elisabeta I a înlocuit arendasii irlandezi cu colonisti englezi. În fine, revolta nationalista condusa de contele Tyrone a fost reprimata în mod brutal (1593-1603), astfel fiind create premisele pentru anglificarea sporita a tarii sub dinastia Stuart. Prima jumatate a secolului XVII a fost marcata de rebeliunile contra englezilor, represiune militara, confiscarea terenurilor rebelilor si colonizarea acestora cu oameni de pe insula britanica. În anul 1607, nobilimea galeza (Earl of Tyrone s. a.) a fugit din Ulster, centrul rezistentei irlandeze, dupa mai multe încercari esuate de a se rascula. Anglia a trimis în schimb circa 100.000 de presbiterieni scotieni pentru a coloniza sase comitate din provincia nord-irlandeza Ulster (Ulster Plantation). Astfel, Marea Britanie a putut sa îsi creeze o baza solida de populatie în nordul insulei. Taranii catolici lucrau doar ca arendasi, fiind astfel dependenti de noii proprietari de pamânturi protestanti. Revolta proprietarilor catolici, deposedati de pamânturi, a fost înabusita violent de Oliver Cromwell în 1649/1650. El a deposedat toti catolicii din Ulster sau i-a colonizat în alte parti, oferind pamântul acestora protestantilor. Restauratia condusa de Carol II nu a schimbat nimic din aceasta noua ordine.