Istoria și evoluția Uniunii Europene

Capitolul I

Introducere

Uniunea Europeana

Puţine lucruri sunt mai importante pentru bunăstarea unei ţări ca ritmul de creştere al economiei. Pentru ţările bogate o rată pozitivă înseamnă salarii mai mari, profituri mai mari, mai multe locuri de muncă, mai multe oportunităţi pentru afaceri.

Pentru ţările sărace înseamnă nu numai mai puţini oameni săraci dar şi reducerea mortalităţii infantile, o speranţă de viaţă la naştere mai ridicată, asistenţă medicală mai bună, acces sporit la educaţie, reducerea discriminării femeilor, creşterea libertăţilor populaţiei, a democraţiei etc.

(Global Competitiveness Report 2003-2004)

Ţările confruntate în ultimii ani cu eşecuri au constatat tot mai clar faptul că nu există soluţii magice pentru creşterea economică. În fapt, în fiecare an apar noi informaţii şi noi experienţe care completează teoriile anterioare1. De aceea, nu întâmplător, competitivitatea reprezintă în acest moment conceptul care pare a răspunde cel mai bine preocupărilor manifestate de toate statele lumii în direcţia asigurării unor ritmuri superioare de creştere economică.

Capitolul II

Politici publice versus politici commune

În cadrul oricărui sistem democratic, dezbaterile privind modul în care sunt concepute şi implementate aceste politici publice la nivel naţional ocupă un spaţiu larg, acest lucru fiind vizibil chiar şi în cele mai stabile, predictibile şi instituţionalizate sisteme de guvernare. La nivelul UE, dezbaterile devin cu atât mai complicate, cu cât structura de guvernare a UE este diferită de cea specifică statelor membre, iar UE este un organism în continuă mişcare, balanţa puterii între instituţiile comunitare şi statele membre modificându-se în timp

Politicile publice includ poziţiile adoptate de guverne, precum şi acţiunile întreprinse de către acestea în mod deliberat şi/sau conjunctural, ca răspuns la problemele şi nevoile societăţii guvernate. Ca atare, într-un sistem democratic putem considera alegerile electorale şi opinia publică drept „input-uri” ale politicilor, iar politicile publice propriu-zise drept rezultate („output-uri”).

În ciuda aşa-numitului proces de „europenizare” a procesului politic şi în ciuda temerilor permanent exprimate de anumite ţări privind pierderea suveranităţii, UE nu are încă puteri directe în domeniul implementării politicilor iar bugetul de care dispune are dimensiuni extrem de reduse.

Evident, Uniunea nu poate interveni în mod legitim decât în domeniile prevăzute prin tratate. Limitarea ariei de acţiune reflectă opoziţia între cele două opţiuni fundamentale, interguvernamentalismul, care sprijină conservarea suveranităţii statelor membre şi acţiunea concertată a statelor naţiune, şi federalismul, care susţine necesitatea apariţiei şi dezvoltării de organisme supranaţionale, într-un context al suveranităţilor în continuă modificare.

Formele diferite pe care le îmbracă acţiunile Uniunii relevă în fapt existenţa a două modalităţi concrete de exercitare a competenţelor UE, respectiv substituirea şi armonizarea (Pierre Le Mire, 2003). Prima modalitate este asimilată noţiunii de „politici comune”, prin intermediul cărora competenţele naţionale sunt transferate Uniunii, în vreme ce a doua modalitate are în vedere menţinerea competenţelor în plan naţional, pe fondul apropierii legislative , în diferite domenii punctuale.

În realitate însă lucrurile sunt mult mai complicate, în practică în legătură cu modul de exercitare al competenţelor putând fi identificate şi alte categorii de relaţii care se stabilesc între UE şi statele membre: de coordonare (situaţie în care se menţine dreptul naţional, iar dreptul comunitar nu acţionează decât în sensul reducerii diferenţelor de abordare), de coexistenţă (precum în cazul pieţelor publice, în cazul cărora dreptul naţional şi cel comunitar, deşi acţionează în aceeaşi direcţie, îndeplinesc funcţii diferite), etc.

În plus, în cadrul unei politici comune pot fi identificate şi elemente care ţin de domeniul armonizării legislative (de pildă, în cazul PAC, circa o treime din cele 282 de directive de armonizare prevăzute în Cartea albă, privind realizarea pieţei unice, vizau sectorul agroalimentar – directive privind controlul veterinar sau fitosanitar, privind utilizarea coloranţilor etc. şi vizau în principal armonizarea legislativă).

Faptul că între cele două modalităţi de acţiune menţionate anterior nu există o delimitare extrem de precisă, este reflectat şi în modul în care ele sunt prezentare în tratate, capitolul consacrat „armonizării legislative” fiind inclus în cel consacrat politicilor comune. Aceste „alunecări” semantice ilustrează faptul că în practică nu există nişte graniţele cât se poate de clare între cele două categorii de noţiuni .