Machiavelli și Destinul Politicii Moderne

I-a fost dat acestui scriitor italian al Renaşterii (a trăit între 1469 şi 1527) să cunoască gloria, ciudată, (vom vedea de ce) de a fi întemeietorul sau părintele ştiinţei politice moderne. În materie de filosofie politică (putem spune sociologie politică sau ştiinţă politică, căci toate domeniile şi-l revendică în aceeaşi măsură şi sub aceleaşi auspicii), Machiavelli este considerat primul autor modern în adevăratul înţeles al cuvântului. Să revenim la “ciudăţenia” gloriei lui. De ce ar fi straniu ca un autor care vrea altceva de la un domeniu decât predecesorii săi să fie acoperit de gloria posterităţii? Nu vrem să umbrim, cumva, aici, meritele acestui mare scriitor. Credinţa noastră este însă că epoca modernă a adus cu sine un asemenea tipar de raportare la ideea schimbării, încât “marea schimbare” care se petrece odată cu Machiavelli nu este neapărat un semn al valorii operei sale. Cu alte cuvinte, înţelegând să valorizeze şi să se închine excesiv schimbării în sine, modernii “uită” adesea că opera de valoare trebuie să-şi atragă după sine orizontul perenităţii, adică lipsa schimbării. În această contradicţie dintre nevoia şi ideologia schimbării, pe de o parte, şi filosofia valorii indestructibile în timp, pe de altă parte, stă slăbiciunea teoretică a epocii pe care o traversăm. Omul modern este prin excelenţă un doritor şi un primitor de “nou”, dar această noofilie nu-l împiedică să vrea ca tocmai “noutatea” să rămână veşnică. Cum ar putea avea loc un asemenea progres şi până unde s-ar putea extinde limitele lui? Nimeni nu poate răspunde la această întrebare deocamdată.

Machiavelli, părintele gândirii politice moderne, este în acelaşi timp cel care recunoaşte că istoria este “maestra acţiunilor noastre.” În loc să vedem în Machiavelli, aşa cum superficial se obişnuieşte, un autor care înnoieşte gândirea politică printr-un demers conştient, ar trebui să vedem în el, dimpotrivă, autorul care caută cu disperare modele în trecut, împins de un prezent pe care nu-l mai poate înţelege cu mijloacele prezentului. Pasajul celebru din scrisoarea către Francesco Vettori, în care descrie coabitarea sa plăcută cu gânditorii clasici, este o probă a celor ce spuneam, a orientării spre trecut a scriitorului florentin. Aceste idei le regăsim, de altfel, la o comentatoare avizată a lui Machiavelli, Hannah Arendt. Iată ce spune aceasta: „Poziţia unică a lui Machievelli în istoria gândirii politice are puţin de-a face cu realismul său adesea lăudat ( ) şi el nu a fost, cu siguranţă, părintele ştiinţei politice, un rol care acum îi este atribuit

frecvent. (Dacă prin ştiinţă politică se înţelege teorie politică, părintele ei este, cu siguranţă, mai curând Platon decât Machiavelli. Dacă se accentuează caracterul ştiinţific al ştiinţei politice, este puţin probabil să se dateze naşterea ei înainte de apariţia oricărei ştiinţe moderne, adică în secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea. După părerea mea, caracterul ştiinţific al teoriilor lui Machivelli este adesea foarte exagerat.)”74

Machiavelli caută, cu alte cuvinte, răspunsuri pentru prezentul tulbure în trecutul clasic. După părerea autoarei pe care deja am citat-o, Machiavelli face parte din galeria estrem de rară a gânditorilor politici care au redescoperit tradiţia romană a întemeierilor politice. Gestul întemeietor fiind gestul prin excelenţă politic al romanilor, spre deosebire de greci care, observă Hannah Arendt, puteau să întemeieze cetăţi-colonii în întregul bazin mediteranean, foarte asemnătoare unele cu altele. În schimb, Roma nu a fost decât una, iar imperiul roman nu a fost altceva decât transformarea întregii lumi într-un hinterland al marelui oraş întemeiat de Romulus75. Aceasta este latura sa clasică. În ce priveşte latura sa modernă, aceasta este dată nu atât de ideologia intrinsecă a operei, cât de nevoile concrete, istorice în care scrie autorul. Să ascultăm pasajul amintit:

“Când se lasă seara mă înapoiez acasă şi intru în camera mea de lucru, în prag lepăd de pe mine haina de toate zilele, că-i plină de noroi şi lut, îmi pun veşmintele regeşti şi de curte. Îmbrăcat cum se cuvine pentru aceasta, păşesc în străvechile lăcaşuri ale oamenilor de demult; fiind primit cu dragoste de ei, mă satur cu acea hrană care solum este făcută mine şi pentru care m-am născut. Nu mă ruşinez a vorbi cu ei şi a-i întreba de cauzele faptelor lor. Iar ei, cu omenia lor, îmi răspund; vreme de patru ceasuri nu simt nici o plictiseală, uit de orice mâhnire, nu mă tem de sărăcie, iar moartea nu mă sperie; sunt cu toată fiinţa mea în tovărăşia lor.”76

Prima parte a Principelui este în acelaşi timp un manual de cucerire şi o încercare de tipologie a statelor, tipologie alcătuită din perspectiva posibilităţilor de cucerire. De aici rezultă clar intenţiile foarte “practice” ale lui Machiavelli. Tipologia lui nu este una neutrală, ci se referă la ceea ce astăzi se numeşte domeniul relaţiilor internaţionale.