Negocierea între Transnistria și Rusia

Premisele conflictului

Destrămarea U.R.S.S. a plasat metropola fostului imperiu sovietic într-o poziţie defensivă faţă de graniţele sale. Pe rând, fostele republici sovietice şi-au declarat independenţa, teritoriile respective şi eventualele beneficii strategice pe care acestea le furnizau Moscovei trecând în jurisdicţia capitalelor noilor state independente. Moscova a intenţionat să îşi menţină sau chiar să-şi refacă influenţa în aceste zone, prin mai multe mijloace, unele la limita legislaţiei şi a cutumelor internaţionale, cele mai multe dincolo de această limită. Unul dintre procedee a fost utilizarea complicatei structuri de autonomii administrative a fostei U.R.S.S. pentru suscitarea unor conflicte separatiste.

Schimbările cele mai importante care au dus la această situaţie au survenit la sfârşitul anilor 1980 când Mihail Gorbaciov doreşte aplicarea noii reforme pe întreg teritoriul U.R.S.S.. „Seminţele perestroikăi sădite în anii ’80 au dezlănţuit puternice aspiraţii pentru independenţă naţională în republicile neruseşti, conducând la perioada turbulentă a anilor ’90. ”

În scopul aplanării acestora, în teritoriile respective trebuia să intervină armata rusă, stabilind astfel capete de pod prin care să influenţeze zona nu doar militar, ci şi politic şi economic. Transnistria este un astfel de caz, alături de Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah. Enclava Kaliningrad face parte din aceeaşi logică neo-imperială sau post-imperială a Moscovei de control al unor capete de pod în teritoriile vecine. De aceea se poate spune că toate aceste „crize îngheţate” – la care s-ar mai putea alătura Belarus şi într-o anumită măsură conflictele latente din estul Ucrainei (Malorusia şi Crimea) – sunt doar părţi ale unei probleme unice şi coerente.

Conflictul din zona de est a Republicii Moldova (Transnistria) diferă principial de celelalte conflicte din spaţiul ex-sovietic. După ce Parlamentul Republicii Moldova, cu participarea actualilor lideri al regimului anticonstituţional de la Tiraspol în calitate de deputaţi, a votat la 23 iunie 1990 cvasiunanim Declaraţia cu privire la Suveranitatea Republicii Moldova, la Kremlin s-a creat impresia că Republica Moldova este pe cale de a părăsi U.R.S.S., după exemplul Ţărilor Baltice, şi a se uni după aceasta cu România. Pentru a menţine Moldova în componenţa U.R.S.S. a fost folosit separatismul - la 2 septembrie 1990, în localitatea Parcani din stânga Nistrului, un grup de deputaţi de diferite nivele au proclamat "Republica Moldovenească Nistreană” în componenţa U.R.S.S.

Desfăşurarea conflictului

După Declaraţiile de suveranitate a R.S.S.M. din iunie 1990 şi de independenţă a Republicii Moldova la 27 August 1991 care au creat fundamentul juridic pentru edificarea noului stat naţional, în cadrul frontierelor fostei R.S.S.M., reacţiunea anti-moldovenească şi-a găsit expresia structurată instituţional în Declaraţia privind proclamarea independenţei Republicii Moldoveneşti Nistrene (RMN), din septembrie 1990, şi referendumul în favoarea rămânerii în structura U.R.S.S., care au condus la instaurarea de facto a existenţei aşa-zisei "statalităţi transnistrene".

"RMN“ şi-a declarat independenţa la 2 septembrie 1990. Liderii separatişti de la Tiraspol au folosit ca pretext pentru a-şi îndreptăţi acţiunile lor legislaţia lingvistică adoptată de Chişinău şi anume: „Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la statutul limbii de stat“, „Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la reintroducerea grafiei latine“, „Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul R.S.S.M.“ . Toate aceste legi au fost adoptate la 31 august 1989. Spunem că legile enumerate au fost folosite ca pretext pentru mişcarea separatistă pentru că, în realitate, cauzele adevărate ale secesionismului transnistrean au fost cu totul altele. În comparaţie cu alte republici ex-sovietice, în Republica Moldova, legislaţia lingvistică adoptată în 1989 a fost cu mult mai liberală, la fel şi legislaţia cu privire la cetăţenie. O misiune a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, compusă din experţi în conformitate cu aşa-numitul „Mecanism OSCE de la Moscova“, vizitând Moldova în ianuarie-februarie 1993, constata printre altele următoarele cu privire la legislaţia lingvistică: „Luând în consideraţie compoziţia lingvistică a populaţiei, aceste prevederi [referitoare la legislaţia lingvistică ] satisfac cerinţele cu privire la respectul limbilor minoritare. În Parlamentul moldovenesc ambele limbi, româna şi rusa, sunt utilizate. Româna se traduce în rusă, în timp ce rusa nu se traduce în română, deoarece toţi membrii parlamentului înţeleg şi vorbesc rusa. Unica clauză contraversată este articolul 7, care prevede că anumite persoane, care datorită funcţiei ocupate intră în contact cu alţi cetăţeni, trebuie să cunoască limba cetăţenilor la un nivel suficient pentru sarcinile lor profesionale. Prin urmare, mulţi vorbitori de limbă rusă vor trebui să înveţe româna...“