Partide Politice Europene - Parlamentul European

ACTORI POLITICI COLECTIVI

Aparitia partidelor politice in Europa

I. Abordarea problemei

Originea partidelor politice poate fi abordata in mai multe moduri. Astfel,

Lapalombara si Weiner au distins trei origini: o maniera institutionista, o maniera de tip istoric si conflictual si una numita de dezvoltare politica. Daniel Seiler adaugand maniera functional. Prima care apartine lui Duverger, leaga originea partidelor de dezvoltarea vietii parlamentare si pune accentul pe studierea lor organizatorica. A doau plaseaza conceptual de criza la originea partidelor si risca adeseori sa dea o prea mare importanta faptelor si evenimentelor. In ceea ce priveste dezvoltarea, ea explica aparitia partidelor prin conceptul raspandirii largi a modernizarii; mai interesanta decat precedentele, aceasta teorie introduce in explicatiie baza sociala si economica; totusi, aplicarea acestei teorii duce la prezentarea evolutiei ca process liniar sau, cel putin, pe nivele. Abordarea functionista examineaza functia societara asumata de partidele politice, o functie particulara care explica originea diferita a fiecarui partid sau tip de partid. George Lavau a ilustrat aceasta in Franta, prin lucrarile sale privind functia “tribunarda” a Partidului Comunist.

Perspective schitata de regretatul Stein Rokkan combina pozitiile istorico

conflictuale ale dezvoltarii politice si functionaliste In acest fel, se evita, in mod juridicios, riscurile pe care le-ar produce aplicarea separata a acestor teorii. Ea constituie cea mai interesanta teorie care descrie geneza sistemelor de partiede in Europa Occidentala.

II. Paradigma celor patru clivaje

In viziunea lui Rokkan, evolutia politica a Europei a fos afectata din punct de vedere

istoric de trei revolutii succesive: revolutia nationala, revolutia industriala si revolutia internationala. Primele doua si-au exercitat efectele concomitent din punct de vedere istoric. Aceste doua revolutii au conturat sistemul politic intr-un plan care urmareste doua axe conflictuale: o axa functionala si o axa “teritoriu-culturala”. Astfel, revolutia nationala genereaza pe axa functionala clivajul Biserica/Stat, iar pe axa teritorial-culturala, clivajul centru/periferi. Revolutia industriala adauga impartirii precedente, pe de o parte, pe axa functionala, clivajul capitalisti/muncitori, iar pe de alta parte pe axa territorial-culturala, clivajul sector primar/sector secundar. Cat priveste revolutia internationala, aceasta nu afecteaza decat latura muncitoreasca a clivajului dintre capitalisti si muncitori, pe care o imparte in stanga comunista si cea necomunista.

Intuitia fundamentala a lui Rokkan este, fara indoiala, prezentarea uniu clivaj dintre

centru si periferie. Itr-adevar, daca prezenta celorlalte trei clivaje se poate regasi in intreaga literature ci consacrata clivajelor in Europa, aceasta din urma se poate scinda in clinvaje de ordin lingvistic, etnic si regional. Perspectiva lui Rokkkan ofera o structura unica, subsumand aceste fenomene diverse.

Tocmai aceste patru clivaje fundamentale, descris cu minutiozitate de Rokkan, dau

nasterediferitelor partiede politice. Configuratia particulara a diferitelor clivaje creaza combinatii specific fiecarei tari, reflectand conditiile istorice care le influenteaza.

Unele clivaje nu apar decat in anumite tari sau grupuri de tari bine stabilite, in timp ce

altele, mai ales clivajul capitalisti/muncitori, se regasesc in toate sistemele politice europene. Multitudinea de clivaje si interpatrunderea lor a condus la dezvoltarea pluripartidismului ca si a sistemului electoral.

Tipologia famililior politice din Europa

Cuprizand opt familii, adica cate doua pe fiecare tip de clivaj, cu exceptia clivajului din sectorul primar si cel secundar, si o subfamili: acesta din urma rezultand din impactul produs de revolutia international asupra clivajului capitalisti/ muncitori.

1. Clivajul Biserica/Stat. Rezultat al revolutiei nationale si deci de origine cultural,

clivajlui Biserica/Stat ii opune pe clericali anticlericalilor. Clericalii sunt detinatorii influentei politice si sociale a Bisericii, in timp ce anticlericalii sunt adeptii separatiei Bisericii de Stat, ca si a secularizarii vietii sociale.

In acest tip de clivaj doar doua familii politice isi gasesc originea specifica. Pentru clericali, democratia crestina este mostenitoarea luptelor politico-religioase din trecut. Pentru anticlericali, gasim o familie de partide care poate fi numita laica, secular sau chiar radical caci Partidul republican radical si radical-socialist continuau, la inceputul secolului, cea mai mare mandrie a lor.

Clivajul Biserica/Stat, care nu trebuie confundat cu un razboi religios, i-a pus in opozitie pe detinatorii sip e adversarii controlului ecleziastic asupra vietii sociale, mai ales in domeniul educatiei si doar subsidiar in domeniul sanatatii. Aceasta situatie este specifica tarilor catolice sau minoritatilor catolice puternice si poate duce la o importanta segmentare a societatii pe ansamblu, cum ar fi cazul Tarilor de Jos, Belgiei, Elvetiei si Austriei. Importanta sa a crescut in mod considerabil in ultimele doua decenii si numeroase partide s-au realiniat altor palnuri de clivaje.

1. Clivajul centru/periferie. Avand o origine cultural si rezultand chiar din revolutia nationala, clivajul centru/periferie ii pune in opozitie pe centralisti fie unitaristi, fie nationalisti cu regionalisti, autonomistii sau federalistii. In acest clivaj isi gasesc originea specifica doua familii politice. Pe latura centraala gasim parttidele care sustin Statul numite centru, iar pe latura periferica vom gasi partidele numite etnationaliste si regionaliste.

Revolutia nationala si procesul de faurire a Statului-natiune n-au facut altceva decat sa puna in opozitie, intr-o maniera functional, Biserica si Statul in ceea ce priveste controlul aparatelor si mecanismelor de socializare. Acestea s-au ciocnit, territorial si cultural, de rezistenta periferiilor, adica a populatiilor care, din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios, difereau de cultura care impunea central fauritor al natiunii. Acest clivaj a afectat numeroase tari in secolul trecut si fie s-a vazut instituttionalizat si deci neutralizat, fie a condus la indepedenta, ca in cazul Norvegiei, Irlandei, Islandei si Maltei.

Chiar de la inceputul anilor ’60, constatam in tarile occidentale o repartitie a clivajului intre centru si periferie. Doin 1961 asistam la trezirea miscarilor flamande, scotiene si galeze pentru aotonomie, in acelasi timp in care se creau Adunarea Valona si Partidul celor din Quebec. In Spania, ca si in Italia, clivajul centru/periferie constituie un element important in sistemul politic.