Partidele politice și societatea civilă în România

Lucrarea de faţă îşi propune să sublinieze relaţia specifică României, dintre partidele politice şi societatea civilă şi mai exact, se doreste a se contura impactul rolului societăţii civile asupra Partidului Social Democrat, legăturile între acest partid şi societatea civilă şi situaţiile în care PSD şi societatea civilă au avut conflicte sau colaborări. Dar, înainte de a dezvolta fiecare aspect menţionat anterior, este necesar să discutăm despre Partidul Social Democrat şi societatea civilă în parte.

În primul rând, societatea civilă reprezintă un ansamblu şi un sistem de structuri, capacităţi morale şi politice, implicând cetăţeanul în diferite ipostaze cum ar fi membru al unei organizaţii, sindicat, mişcare politică etc. Cu toate că, termenul de societatea civilă este foarte des folosit de politicieni atunci când susţin un discurs, nu toţi cetăţenii cunosc acest termen. Societatea civilă reprezintă "cadrul" în care cetăţenii pot forma organizaţii care au ca scop interesul public.

Totodată, societatea civilă reprezintă şi cadrul în care cetăţenii au prilejul de a participa la viaţa politică, de a se informa şi de a-şi exprima opinia. Societatea civilă participa la punerea bazelor democraţiei şi are un anumit control asupra guvernanţilor, punându-le o limită, stopând astfel transformarea statului într-unul autoritar.

Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvernamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale, sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă1.

Cei mai mulţi oameni folosesc noţiunea de societate civilă în mod eronat, sau restrictiv, referindu-se ori la noţiunea de “civil” (ca opus termenului de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale. Astfel, în ultimii ani, s-a simţit nevoia unei completări aduse noţiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societăţii, unde primele două sunt instituţiile fundamentale ale statului şi sectorul de afaceri.

Societatea civilă este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, care implică cetăţeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizaţie neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizaţie patronală. Oricare dintre aceste organizaţii este formată din cetăţeni, asociaţi benevol sub diferite forme, care au aceleaşi interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra drepturile şi interesele personale

Termenul de "societate civilă" face trimitere la Aristotel şi la ceea ce numea "koinonia politike " referindu-se la comunitate. Sfârşitul societăţii civile, caracterizate printr-un set de norme şi etos-uri în care fiecare cetăţean era egal în faţa legii, îl reprezintă bunăstarea comună în care omul era definit ca " zoon politikon " .

Literatura aferentă relaţiilor dintre societatea civilă şi societatea politică democratică îşi are rădăcini în scrierile liberale clasice , precum cele ale lui Alexis de Tocqueville . Cu toate acestea, teoreticieni ca Gabriel Almond şi Sidney Verba, au contribuit major prin identificarea rolului culturii politice în ordinea democratică. Aceştia au argumentat că organizaţiile politice contribuie la informarea cetăţenilor, aceştia din urmă punând în balanţă mai bine opţiunile lor electorale şi implicându-se mai bine în politică. Şi mai recent, Robert Putnam afirmă că şi acele organizaţii non-politice din rândul societăţii civile sunt vitale pentru democraţie.

Este necesară o trecere în revistă a principalelor momente care au marcat societatea şi au dus la ceea ce numim astăzi societate civilă, pentru o mai bună înţelegere a prezentului şi a conceptului de "societate civilă ". Astfel Războiul de 30 de ani, încheiat cu Pacea Westfalică a pus bazele sistemului de state suverane, în cele din urmă dând naştere absolutismului ce a guvernat Europa până la mijlocul secolului al XVIII- lea.

Conceputul de stat absolutist a fost disputat în perioada Iluminismului. Ca şi consecinţă naturală a Renaşterii şi a Umanismului gânditorii acelei perioade şi-au pus întrebări precum : "care este legitimitatea eredităţii în conducerea statului ? " , sau "de ce unii omeni au mai multe drepturi decât alţii ? ".

Aceste întrebări i-au condus la anumite concluzii vizând natura umană şi sursele privind autoritatea morală şi politică. Aceştia s-au opus alianţei dintre stat şi Biserică văzându-le pe ambele ca stând în faţa progresului umanităţii : statul pentru că îngrădea libertatea prin aparatul său coercitiv şi Biserica pentru că legitima monarhul prin teoria dreptului divin.

Influenţaţi de atrocităţile Războiului de 30 de ani, filosofii vremii au considerat că relaţiile sociale trebuie ordonate diferit de legea naturii umane. Unele dintre încercările lor au dus la apariţia teoriei " contractului social " ce contesta relaţiile sociale bazate pe natura umană. Thomas Hobbes sublinia necesitatea unui stat puternic pentru a menţine civilizaţia în societate. Pentru Hobbes, oamenii sunt motivaţi de propriile interese, acestea fiind de multe ori contradictorii.