Personalitatea lui Nicolae Ceaușescu în memorialistica postdecembristă

INTRODUCERE

Nicolae Ceauşescu şi-a construit şi şi-a justificat ascensiunea prin valorificarea totală a imaginei mitice a eroului, salvatorului, a omului providenţial care contaminează mulţimile, le anulează incertitudinile şi conferă siguranţă, le arată calea care trebuie urmată de popr, le garantează un viitor ademenitor, croit după modelul cunoscut al vârstei de aur. El reprezintă inefabilul,vizionarul, simbolizează binele, şansa istorică într-o societate mai bună.

Nicolae Ceauşescu este imaginea liderului totalitar, personificarea raţiunii ultime, conducătorul suprem, individul infailibil (care nu poate greşi), cel care stabileşte singur ţelurile regimului şi-şi persuadează până la fanatism adepţii. Un lider fără popularitate este un lider fără putere. Puterea liderului autoritar este nelimitată. Adeziunea necondiţionată a adepţilor, a mişcării sau organizaţiei faţă de persoana sa, faţă de proiectele sale socio-politice este dobândită prin recursul la un instrumentar destul de variat: limbajul profetic, arbitrariul, voinţa de putere, dependenţa reciprocă mase-lider clamată, controlul total, demagogia, populismul, aroganţa, convingerea că reprezintă majoritatea, ideologiile utopice şi, uneori, chiar teroarea (psihologică şi politică.)

Principalul scop al liderului unui sistem totalitar, implicit al lui Nicolae Ceauşescu, nu era de a stăpâni prin forţă sau de a-şi distruge adversarii, ci de a-şi determina supuşii să gândească sincer aşa cum vroia el, conducătorul.

Mărturiile celor apropiaţi de Nicolae Ceauşescu prin natura preocupărilor lor politice sau profesionale converg spre ideea că, într-adevăr, Conducătorul era foarte sensibil la toate aspectele legate de înaintarea sa în vârstă – sau, altfel spus, îmbătrânirea sa inevitabilă. Chiar dacă această preocupare nu a condus la toate aspectele legate de înaintarea sa în vârstă – sau, altfel spus, îmbătrânirea sa inevitabilă. Ceauşescu a fost treptat obişnuit cu un tratament omagial-tip în care trimiterile constante la ceea ce s-ar putea numi supraumanitatea sa invulnerabilă devin în sine, aşa cum se va vedea, un clişeu redutabil. Acest proces de continuă întinerire a personajului omagiat este, în cele din urmă, dedicat unui om care trece de la maturitate la bătrâneţe, neputându-se sustrage unui proces biologic implacabil şi care nu ascultă de comandamente politice.

În acelaşi timp, trebuie spus că această întinerire are, în anii '80 mai ales, drept destinatar un om care suferă în mod indubitabil de anumite boli care nu mai sunt un secret pentru el - boli cărora li se împotriveşte cu o tenacitate admirabilă. Insistenţa autorului pe deficienţele psihice ale subiectului nu dă deloc impresia unui autor care ar pune detaliul ştiinţific mai presus de tendinţa facilă culpabilizatoare, foarte în ton de altfel cu momentul în care acest volum apare.

Aceasta este explicaţia pentru faptul că Nicolae Ceauşescu este văzut şi descris ca fiind Părintele naţiunii la o vârstă încă tânără din punctul de vedere al politicii, dar devine din ce în ce mai mult Fiul cel mai iubit al naţiunii pe măsură ce vârsta sa înaintează spre septuagenariat.

Materialul propagandistic şi excesiv de laudativ la adresa lui Nicolae Ceauşescu s-a înmulţit simţitor odată cu scurgerea vremii. Concentrarea puterii politice în mâna unui singur om şi dezvoltarea social-economică din acea perioadă a României au făcut posibilă apariţia cultului personalităţii prin arogarea meritelor unei singure persoane. Pe de altă parte, oportuniştii din linia a doua au sesizat avantajele care decurgeau din redactarea cronicilor superlative prin mângâierea orgoliului şefului suprem.

Unul dintre cei care ne-a oferit o imagine de ansamblu asupra personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a fost Dumitru Popescu, poreclit în epocă Popescu-Dumnezeu. Acesta s-a aflat în apropierea lui Ceauşescu, fiind un martor implicat în culisele deciziilor tovarăşului şi al evoluţiei acestuia de la anii de glorie până la prăbuşirea din decembrie 1989.

Memorialistica contra dictaturii ceauşiste, reflectă experienţa unor oameni, care au trăit la cald evenimentele, unii dintre ei fiind chiar oameni apropiaţi tovarăşului, şi care, în cele din urmă, s-au dezis de acest regim, dându-şi seama că au apucat-o pe o cale greşită.

CAPITOLUL I

Memorialistica sau virtuţile beletristicului

1.1. Abordări conceptuale cu privire la literatura memorialistică

O abordare tradiţională a literaturii priveşte împărţirea pe genuri: epic, liric şi dramatic. Mai aproape de exigenţele teoretice ale ultimelor decenii pare a fi însă o altă clasificare, pornind de la gradul de ficţionalitate sau literaturitate al textelor: ele s-ar încadra în categoria literaturii de ficţiune (poezia, proza scurtă, romanul etc.) sau în cea a literaturii de întrebuinţare (reclama, sloganul publicitar sau de propagandă etc.). Zona incertă şi laxă situată între cele două domenii a fost numită de cercetători literatură de frontieră şi a produs specii hibride, cum ar fi jurnalul, memoriile sau scrisorile literare.

Încercând să-i definească specificul, Silvian Iosifescu distinge două mari categorii ale literaturii de frontieră: literatura mărturisirilor şi cea de călătorie. Primului tip i-ar aparţine memoriile, amintirile, corespondenţa, jurnalul intim, confesiunile; celui de-al doilea, jurnalul de bord şi însemnările de călătorie. Nu de puţine ori însă clasificările se dovedesc inoperante, când autorii înşişi se hotărăsc să lărgească frontierele literaturii; astfel, însemnările de călătorie ale lui Ion Codru Drăguşanu din Peregrinul transilvan (1865) au formă epistolară şi conţinut deopotrivă jurnalier şi memorialistic, iar Nicolae Iorga şi-a intitulat jurnalul Memorii (1932-1933).

Deşi au rădăcini mai vechi în literatura română (se citează, printre alţii, cronicarii moldoveni şi munteni), memoriile şi jurnalul, ca specii privilegiate ale literaturii de frontieră, se dezvoltă spectaculos în secolul al XIX-lea. Perioada este împărţită de Mihai Zamfir în patru etape esenţiale, ilustrate de texte foarte diferite: memorialistica naivă-paşoptismul (Grigore Alexandrescu, Memorial de călătorie; Alecu Russo, Soveja; Costache Negruzzi, Negru pe alb etc); paranteza exilului (1848-1858/1859), cu texte ca Souvenirs et impressions d'un proscrit de Ion Heliade Rădulescu); memorialistica matură a perioadei postpaşoptiste (Dimitrie Rallet, Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria, Constantinopole; Grigore Lăcusteanu, Amintiri) şi apogeul memoriei (în epoca Junimii, prin Scrisorile lui Ion Ghica, Suvenirele contimporane ale lui Gh. Sion sau Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă).