Politica Agricolă Comună

INTRODUCERE

Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.

Trebuie precizat de la bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. De ce, aşadar, statele europene au considerat necesar să cedeze din prerogativele suveranităţii într-un domeniu aşa de sensibil cum este cel agricol-

În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici.

Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, producţia agricolă a cunoscut o scădere accentuată în Europa. Problema era gravă în special în Franţa şi Germania. Pentru a asigura continuitatea aprovizionării, guvernele au început să apeleze la importuri din America de Nord. Situaţia a început să se amelioreze în anii 50, când mecanizarea şi exodul unei părţi însemnate a forţei de muncă agricole înspre industrie au determinat creşterea productivităţii şi producţiei agricole şi a veniturilor fermierilor. Însă, pe fundalul unei importanţe crescânde a sectorului industrial şi a inelasticităţii la preţ a cererii pentru produse agricole, veniturile care se puteau obţine din agricultură au rămas în urma celor din industrie. În acest context, pentru a evita redeschiderea unor conflicte sociale mai vechi, guvernele au început să adopte măsuri de protecţie vamală şi sprijinire a producţiei, variabile ca formă şi intensitate de la o ţară la alta.

La adăpostul protecţiei, producţia agricolă a crescut independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri, care trebuiau exportate. Problema era pronunţată în special în Franţa, pentru producţia de grâu. În căutarea unor debuşee la export, comerţul între ţările europene se realiza pe bază de acorduri bilaterale.

La nivel european, comerţul cu produse agricole era puternic distorsionat.

Ideea unei reglementări europene a pieţei pentru produsele agricole a fost a Olandei, ale cărei exporturi de carne şi produse lactate, îndeosebi pe piaţa germană, erau ameninţate de concurenţa daneză. Aşezarea cadrului comercial pe baze unitare era, pentru olandezi, singura soluţie care putea să garanteze stabilitatea şi continuitatea exporturilor olandeze de produse agricole.

Ideea a fost bine primită şi de Franţa, care se confrunta cu mari surplusuri la producţia de grâu.

Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie.

Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie.