Politica de Securitate și Apărare a Uniunii Europene - Factor de Echilibru în Lumea Contemporană

Prefată

Am ales această temă deoarce în contextul în care ameninţările din estul Europei au dispărut, dezbaterile pe problema securităţii europene au fost caracterizate, o perioadă, de divergenţele istorice dintre membrii fondatori ai Uniunii europene (UE). Astfel, o parte dintre aceştia, chiar dacă recunoştea necesitatea coordonării unitare a politicii externe, se opunea oricărui transfer de competenţe în materie de securitate către Uniunea europeană, iar celelalte sugerau dezvoltarea colaborării militare cu ţările vecine din estul Europei.

Statele sunt interesate de apărarea şi securitatea lor, întrucât mediul strategic internaţional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexităţii interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice şi ecologice din lume. Globalizarea, fenomen complex, multidimensional şi omniprezent, generează efecte pozitive, dar şi negative, care, combinate cu ameninţările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, pe care, într-o anumită măsură, le favorizează, creându-le câmp larg de manifestare, reprezintă un asemenea exemplu.

Deoarece globalizarea şi riscurile şi ameninţările de securitate pun probleme tuturor ţărilor, conducerile acestora caută soluţii adecvate pentru a le depăşi. Într-un fel, globalizarea îşi poate găsi răspunsul în promovarea unei politici de dezvoltare durabilă a tuturor ţărilor lumii. Pe de altă parte, o soluţie viabilă împotriva riscurilor şi ameninţărilor de securitate pare a fi integrarea regională. În cadrul acesteia din urmă, statele adoptă o politică de securitate şi apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă.

În acest sens, un exemplu îl reprezintă Uniunea Europeană, entitate politico-economică interguvernamentală internaţională care dispune de o politică proprie de securitate şi apărare. Aceasta permite, pe de o parte, Uniunii să acţioneze consecvent şi sistematic pentru realizarea securităţii şi apărării comune, şi, pe de altă parte, ţărilor membre să-şi integreze politica naţională de securitate şi apărare în cea a Uniunii Europene. De aici, rezultă o amplificare atât a eficacităţii politicii de securitate şi apărare comună promovată de Uniune, cât şi a celei naţionale.

În acest sens, în februarie 1992, Tratatul de la Maastricht a marcat crearea cadrului juridic pentru problematica securităţii europene, permiţându-i-se o dezvoltare instituţională. S-au creat, astfel, unul din pilonii principali ai politicii comunitare, şi anume: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Prin Tratatul de la Amsterdam, adoptat în anul 1997, PESC a cunoscut noi dezvoltări. În acest context, Uniunea europeană a preluat, pentru început, misiuni de tip „Petersburg" (60.000 de oameni, cu capabilităţile necesare, dislocabile

în 60 de zile şi menţinerea în teatru de operaţii cel puţin 1 an), urmate de o gamă largă de alte misiuni specifice.

Desigur, existenţa politicii europene de securitate şi apărare nu înseamnă că apărarea şi securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-şi propune, şi momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare şi securitate naţionale, care continuă să existe şi să fie de competenţa fiecărui stat membru.

1. Mediul internaţional de securitate la începutul secolului XXI

1.1 Repere generale ale stării actuale de securitate

Perioada de pace şi stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI se datorează existenţei Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci şi o nouă abordare a securităţii, întemeiată pe soluţionarea paşnică a disputelor şi pe cooperarea internaţională multilaterală prin intermediul unor instituţii comune.