Politica Europeana de Securitate si Aparare

Imagine preview
(9/10 din 4 voturi)

Acest proiect trateaza Politica Europeana de Securitate si Aparare.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 28 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Stiinte Politice

Cuprins

INTRODUCERE
POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ŞI APĂRARE
SCURT ISTORIC
CADRUL INSTITUŢIONAL AL
POLITICII EUROPENE DE SECURITATE ŞI APĂRARE
CAPABILITĂŢI
OPERAŢII SUB EGIDA POLITICII EUROPENE DE SECURITATE ŞI APĂRARE
PARTICIPAREA ROMÂNIEI ÎN CADRUL POLITICII EUROPENE DE SECURITATE ŞI APĂRARE

Extras din document

INTRODUCERE

Iniţiat în urma summit-ului franco-britanic de la Saint Malo (1998), procesul de dezvoltare a dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii Europene a cunoscut, în ultimii 5 ani, o evoluţie spectaculoasă, fiind, în prezent, una dintre cele mai dinamice zone ale proiectului European.

În iunie 1999, summit-ul Consiliului European de la Köln a pus bazele instituţionale ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare, prin adoptarea cadrului strategic prin care Uniunea Europeană urma să-şi dezvolte propria componentă de securitate şi apărare.

Sub aceste auspicii, progresele înregistrate au fost cu adevărat spectaculoase atât pe dimensiunea adaptării arhitecturii instituţionale interne dar şi în exprimarea concretă a capacităţii operaţionale a UE în diferite teatre de operaţii.

În prezent, Uniunea Europeană este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate internaţională, beneficiind de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât şi de instrumentele necesare asumării unui rol operaţional în domeniul managementului crizelor.

Fără îndoială, dimensiunea operaţională a Politicii Europene de Securitate şi Apărare reprezintă, astăzi, o realitate. Putem consemna demersurile Uniunii Europene în gestionarea situaţiei de securitate atât în Balcani şi Caucaz, cât şi în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, exprimate, până în prezent, prin lansarea unui număr de 15 operaţii în aceste perimetre geografice.

Toate aceste evoluţii reprezintă etape majore ale unui amplu proces de reconfigurare a rolului pe care Uniunea Europeană îl are în gestionarea securităţii globale. În acest cadru, dezvoltarea dimensiunii de securitate şi apărare, susţinută de operaţionalizarea capacităţilor relevante pe această dimensiune, reprezintă segmentul esenţial al acestui proces.

România a participat la dezvoltarea acestui proces încă din momentul lansării sale, atât prin contribuţii cu forţe şi capacităţi, cât şi în prin angajamente efective în cadrul operaţiilor conduse de UE.

Semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, în aprilie 2005, a marcat o etapă importantă în cadrul procesului de conectare la aceste evoluţii, orientat spre conturarea profilului strategic al României ca viitor membru al Uniunii Europene. Astfel, perioada de pre-aderare, în care România a participat ca observator, la activităţile structurile politico-militare ale UE, a oferit oportunitatea pentru familiarizarea cu procedurile şi filozofia de lucru a Uniunii.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană începând cu 1 ianuarie 2007 se înscrie şi demersul de faţă, concretizat în elaborarea, de către experţii Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politica de Apărare, a acestui scurt ghid privind Politica Europeană de Securitate şi Apărare.

Materialul se adresează, în primul rând, structurilor Ministerului Apărării Naţionale în vederea familiarizării acestora cu problematica menţionată. Având în vedere dinamica procesului de dezvoltare a componentei de securitate şi apărare, precum şi a evoluţiei instituţionale a UE, ne propunem actualizarea regulată, bi-anuală, a Ghidului privind Politica Europeană de Securitate şi Apărare.

I. POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE ŞI APĂRARE – SCURT ISTORIC

Comunitatea Europeană de Apărare

Demersurile vizând dezvoltarea unei dimensiuni de securitate şi apărare europene îşi au originile încă din primii ani ai perioadei post-belice. În acest context se înscrie crearea Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles, prin semnarea la 17 martie 1948, de către Belgia, Franţa, Olanda şi Marea Britanie a Tratatului de Cooperare Culturală, Socială, Economică şi de Apărare Colectivă. Conceput, în mare măsură, ca un răspuns la tendinţele expansioniste ale Uniunii Sovietice, Tratatul de la Bruxelles reprezenta, în egală măsură, primul demers structurat de aplicare a principiilor de cooperare între statele europene ce animau viaţa politică a Europei după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial (Mişcarea Europeană). În cadrul generat prin Tratatul de la Bruxelles, în septembrie 1948, a fost iniţiat un program de cooperare în domeniul apărării care viza integrarea capacităţilor de apărare aeriană şi crearea unei structuri de comandă comună la nivelul statelor semnatare.

Declanşarea Războiului Rece, dar şi determinarea arătată de statele vest-europene în asumarea unui rol mai pronunţat în gestionarea propriei securităţi au generat auspiciile favorabile extinderii cooperării pe această dimensiune. În acest sens, a fost iniţiat un amplu proces de consultări cu SUA şi Canada în scopul formulării unui răspuns coerent la ameninţările de securitate cu care Europa se confrunta la acea dată. Dialogul trans-atlantic s-a concretizat în semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Nord-Atlantic, instrument care a permis formalizarea angajamentului SUA şi Canadei în susţinerea şi consolidarea securităţii europene. Acest demers a permis crearea Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic (NATO), care va deveni elementul central al sistemului de securitate euro-atlantic. În decembrie 1950, prin numirea generalului D. Eisenhower în funcţia de Comandant Suprem Aliat din Europa (SACEUR), statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles decid integrarea propriei organizaţii în cadrul NATO.

Uniunea Europei Occidentale

Necesitatea integrării Republicii Federale Germania în cadrul sistemului de securitate vest-european a stat la baza propunerii lansate de Franţa, în octombrie 1950, vizând crearea unei Armate Europene. Acest demers a condus la semnarea, în mai 1952, a Tratatului de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (EDC) în cadrul căreia urmau să participe Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi Republica Federală Germania. Proiectul nu va putea să se dezvolte, fiind, practic, abandonat în urma respingerii sale de către Parlamentul francez. În aceste condiţii, cu prilejul Conferinţei special convocate, în septembrie 1954, de către statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, RFG şi Italia au fost invitate să adere la Tratatul de la Bruxelles. Concluziile acestei conferinţe au fost formalizate prin intermediul Acordurilor de la Paris, semnate în luna octombrie a aceluiaşi an, care practic amenda Tratatul de la Bruxelles, prin crearea unei noi organizaţii – Uniunea Europei Occidentale (UEO).

De asemenea, semnatarii Acordurilor de la Paris îşi stabileau drept obiective: crearea în Europa de Vest a unei baze solide de dezvoltare economică; acordarea de asistenţă reciprocă în cazul unei agresiuni asupra teritoriului oricăreia dintre ele, susţinerea procesului de integrare progresivă la nivelul statelor vest-europene. Subsumat acestor obiective, UEO a jucat în perioada următoare un rol important, cu precădere în planul dezvoltării mecanismelor de consultare şi cooperare între statele vest-europene. De asemenea, UEO a contribuit din plin la integrarea RFG în cadrul structurilor Alianţei Nord-Atlantice precum şi a susţinerii procesului diplomatic de rezolvare a problemei regiunii Saar. În acelaşi timp, UEO a preluat responsabilităţi sporite în domeniul controlului armamentelor, contribuind, astfel, la restabilirea încrederii reciproce între statele vest-europene, după cel de-al doilea Război Mondial. Rolul UEO a continuat să se dezvolte şi după crearea în 1957, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia şi Olanda (Tratatul de la Roma), a Comunităţii Economice Europene (CEE) organism la nivelul căruia problematica de securitate şi apărare nu era încoporată într-o matrice instituţională.

Cooperarea Politică Europeană – Actul Unic European

10 State Membre * (Tratatul modificat de la Bruxelles – 1954)

(atât state membre UE cât şi NATO)

Belgia

Luxemburg

Franţa

Olanda

Germania

Portugalia (1990)

Grecia (1995)

Spania (1990)

Italia

Marea Britanie

6 Membri Asociaţi * (Roma – 1992)

(state membre NATO)

Republica Cehă (1999) Norvegia

Ungaria (1999)

Polonia (1999)

Islanda

Turcia

5 Observatori * (Roma – 1992)

(state membre UE)

Austria (1995)

Irlanda

Danemarca **

Suedia (1995)

Finlanda (1995)

7 Partneri Asociaţi * (Kirchberg – 1994)

(state semnatare ale unui Acord Europa cu UE)

Bulgaria

România

Estonia

Slovacia

Letonia

Slovenia (1996)

Lituania

Lipsa mecanismelor de cooperare în domeniul securităţii şi apărării la nivelul Comunităţii Economice Europene, precum şi absenţa cadrului juridic de dezvoltare al acestora din cadrul Tratatului de la Roma au determinat reluarea demersurilor vizând crearea unei astfel de componente la nivelul CEE. Din această perspectivă, în iunie 1970 a fost lansat proiectul de dezvoltare, pe baze interguvernamentale, a Cooperării Politice Europene (CPE), iniţiativă care viza crearea, la nivelul CEE, a unui mecanism de lucru, prin implicarea miniştrilor de externe (reuniuni bi-anuale ale acestora precum şi trimestriale ale directorilor politici, reuniţi în cadrul Comitetului Politic), care să genereze elementele de suţinere pentru acţiunile comune în plan extern ale statelor membre CEE. Ulterior, prin înfiinţarea, în 1974, la nivelul CEE a Consiliului European (şefii de state sau de guverne) ca principal for de decizie, coordonarea politică europeană s-a îmbunătăţit în mod vizibil.

Fisiere in arhiva (1):

  • Politica Europeana de Securitate si Aparare.doc