Politica Sectorială în Agricultură

I N T R O D U C E R E

Anul 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, a marcat o epocă nouă în economia agricolă şi de dezvoltare rurală a ţării noastre. În acest context, România trebuie să îşi adapteze rapid economia agricolă şi de dezvoltare rurală pentru a se putea integra în piaţa internă a Uniunii Europene şi a adopta în totalitate Politica Agricolă Comună (PAC).

Aderarea la UE este, probabil, cel mai puternic factor de presiune pentru reforma rapidă a agriculturii şi economiei rurale româneşti, dată fiind necesitatea integrării cu succes în economia rurală europeană.

Modelul european de agricultură se bazează pe un sector competitiv, orientat spre piaţă, îndeplinind, totodată, şi alte funcţii publice, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, oferirea unor aşezări rezidenţiale mai convenabile pentru populaţia din spaţiul rural, precum şi integrarea agriculturii cu mediul înconjurător şi cu silvicultura. Politica Agricolă Comună îşi deplasează accentul de la subvenţiile directe acordate agriculturii (pilonul I al PAC) spre dezvoltarea integrată a economiei rurale şi spre protejarea mediului înconjurător (pilonul II al PAC).

Economia rurală românească, dominată de agricultură în mare parte, este încă slab integrată în economia de piaţă. În contextul actual al economiei de piaţă, de modul înţelegerii şi aplicării tehnicilor de marketing depinde bunăstarea cetăţenilor din zona rurală şi urbană, precum şi bunăstarea producătorilor agricoli.

Deşi România şi-a demonstrat, în general dorinţa de a realiza cât mai repede trecerea de la modelul economiei centralizate la economia de piaţă, există încă, la fel ca în toate ţările Europei de Est, o slabă integrare pe pieţele Vestului. Principalele probleme cu care s-a confruntat şi încă se confruntă România după revoluţia din decembrie 1989 sunt slaba calitate a produselor sale şi ineficacitatea agriculturii.

Agricultura este, în economia României, mai importantă decât în orice altă ţară din Europa Centrală şi de Est, cu excepţia Albaniei. Spre exemplu, din totalul de 23,8 milioane ha, suprafaţa arabilă a României este de 14,8 ha, ceea ce înseamnă 62,1%, în vreme ce media UE este de 44%.

Cu toate că România a făcut progrese pentru a-şi desăvârşi pregătirea pentru aderare, demonstrându-şi angajamentul de a aplica principiile şi legislaţia UE de la 1 ianuarie 2007, agricultura a rămas unul dintre domeniile care prezintă încă deficienţe.

România a adoptat o Strategie Agricolă şi Rurală pentru Aderarea la UE. Această strategie, conţinând o listă a măsurilor necesare pentru adaptarea politicilor, structurilor şi legislaţiei actuale la Politica Agricolă Comună (PAC) va trebui însă să ia în considerare măsurile de reformă a PAC adoptate în iunie 2003 de către Comisia Europeană.

Legislaţia comunitară implică un număr mare de regulamente, directive, decizii care trebuie transpuse în legislaţia românească şi trebuie implementată de o administraţie stabilă şi competentă. Adoptarea acquis-ului comunitar înseamnă atât respectarea unor cerinţe şi norme tehnice, calitative, ecologice, cât şi impunerea unor mecanisme de monitorizare a pieţei şi a preţurilor, crearea unor sisteme de înregistrare şi control, dezvoltarea mecanismelor de control şi acces pe piaţă, asigurarea protecţiei şi sănătăţii consumatorilor etc.

Transpunerea aquis-ului înseamnă atât măsuri orizontale, cât şi măsuri privind organizaţiile comune ale pieţelor agricole, măsuri de dezvoltare rurală, măsuri privind agricultura ecologică, silvicultura, politica în domeniul calităţii. Dintre măsurile orizontale se detaşează cele privind acquis-ul legat de FEOGA, implicând Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Agenţia SAPARD şi direcţiile agricole judeţene.

Deşi, prin populaţia şi dimensiunile sale geografice, România este a şaptea ţară ("a şaptea putere a UE") într-o Uniune Europeană cu 27 de membri, dezechilibrele structurale din sectorul agricol românesc sunt mult mai mari în comparaţie cu alte state candidate sau care au devenit membre UE în anul 2004. Dup 18 ani de la înlăturarea regimului comunist, situaţia agriculturii româneşti este deosebit de precară din cauza costurilor ridicate, lipsei tehnologiei, fragmentării terenurilor agricole, existenţei fermelor de subzistenţă şi semisubzistenţă.

Agricultura românească va putea însă primi de la UE, în primii 3 ani de la aderare

(2007-2009), aprox. 4,7 miliarde euro, dintre care o parte vor fi folosiţi pentru dezvoltarea rurală (2,4 miliarde euro), iar altă parte pentru îmbunătăţirea standardelor de calitate a produselor şi pentru respectarea normelor sanitare şi fitosanitare. Reformarea agriculturii româneşti va urmări în principal modernizarea, restructurarea şi privatizarea agriculturii şi agroindustriei, depunându-se eforturi pentru dezvoltarea fermelor particulare, reabilitarea sistemului de irigaţii, a metodelor de aprovizionare, a managementului şi a marketingului, modernizarea infrastructurii rurale, dezvoltarea cooperării în domeniul sănătăţii animalelor, al sănătăţii produselor agricole şi al plantelor, în scopul alinierii la standardele europene.

Conceptul de politică agricolă

Ca politică sectorială, politica agricolă cuprinde un ansamblu de obiective fundamentale în domeniul agriculturii, acţiunile, instrumentele şi mecanismele prin care guvernele intervin, moderează sau elimină unele intervenţii în scopul reglementării relaţiilor cerere – ofertă pe piaţa produselor agroalimentare. Conceptele privind politica agricolă sunt abordate diferit în timp şi spaţiu şi adesea există puternice controverse cu privire la instrumentele şi mecanismele de aplicare. Aceste mecanisme au avut particularităţi în funcţie de sistemele politice, nivelul de dezvoltare economică şi socială, resursele naturale, evoluţiile structurilor de organizare a agricultorilor, conjunctura externă etc.

Politica, în sens general, este definită ca o intervenţie a statului în economia de piaţă. Astfel, prin termenul de politică se înţelege “cursul acţiunii alese de guvern în ceea ce priveşte un aspect al economiei (ex. Industria, agricultura, servicii, venituri, preţuri etc.), incluzând scopurile alese de guvern a fi realizate şi metodele alese pentru a realiza aceste scopuri. În acest sens, politica agricolă este parte componentă a politicii economice a unei ţări.

În ce priveşte conceptul de politică agricolă există mai multe puncte de vedere:

- un ansamblu de măsuri juridice de execuţie şi administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare şi valorificare a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al producătorilor agricoli;

- politica agricolă cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare;