Poporanismul - doctrină politică și program cultural

Poporanismul este o doctrina politica si un curent cultural de o importanta capitala pentru orientarea de ansamblu a gândirii românesti în prima jumatate a secolului al XX-lea. Fara îndoiala, în spatiul românesc modern, poporanismul se poate compara doar cu junimismul în ceea ce priveste soliditatea constructiei teoretice, profunzimea diagnozei sociale, impactul politic, precum si sfera sa de influenta în mediul cultural si în spiritul public.

Desi noul curent preia multe teme si abordari consacrate de junimism, el le redefineste si le confera un fundament sociologic si economic mai amplu, astfel ca poporanismul se afirma ca o teorie globala asupra fenomenului românesc modern, devenind un sistem de referinta (acceptat sau respins) pentru gândirea sociala si politica româneasca.

Contextul social, politic si cultural

Înainte de a deveni o doctrina politica, articulata conceptual, cu functii explicative si program explicit, poporanismul a fost o atitudine morala si un element definitoriu pentru atmosfera intelectuala din societatea româneasca de la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Pe fondul unei acutizari a rupturii dintre elite si masa taraneasca, dintre formele capitaliste în ascensiune si fondul economic traditional, dintre structurile politice si cele economice, dintre sarcinile presante ale modernizarii sociale si imperativele de ordin national, poporanismul se coaguleaza initial ca un curent larg de idei, manifestat în literatura, publicistica si politica, pentru a se constitui apoi, în primul deceniu al secolului XX, într-o doctrina politica distincta, cu o solida armatura sociologica si teoretica. Identitatea sa doctrinara se va contura mai precis în urma confruntarilor purtate de exponentii sai cu doctrina conservatoare, cu miscarea social-democrata si cu liberalismul.

Pentru a întelege mecanismul sociologic care a produs doctrina poporanista, trebuie sa reconstituim cadrul economic si politic configurat de reformele operate în a doua jumatatea secolului al XIX-lea. Dupa consolidarea statului national unitar si instaurarea domniei lui Carol I, România era integrata în sistemul de interese al tarilor occidentale, câstigându-si independenta de stat în acest context. Clasa politica si creatia culturala erau racordate la ideile si miscarile spirituale occidentale. În acelasi timp, România era confruntata cu o acuta problematica sociala, în conditiile în care modernizarea rapida genera o serie de contradictii inedite, în care agentii sociali majori se aflau pe pozitii opuse ca interese si optiuni.

Poporanismul apare pe acest fundal social, când sistemul democratic modern, limitat în conditiile epocii, se grefa pe o structura economica semifeudala, în care dezvoltarea industriala era înca nesemnificativa, iar baza de existenta a societatii si a statului se reducea la produse agricole. Taranimea reprezenta circa 80 la suta din populatia tarii, clasa subordonata economic fata de marii proprietari de pamânt si coplesita de poveri fiscale catre stat.

În acelasi timp, taranimea era o clasa ce abia intra în ciclul modernizarii culturale, iar drepturile sale politice si sociale erau drastic limitate, prin legislatia electorala si prin faimoasele legi ale tocmelilor agricole, care perpetuau dependenta directa a taranului de vointa arbitrara a marilor proprietari de pamânt.

“Chestiunea agrara” a fost receptata cu tot dramatismul ei de o serie de intelectuali (scriitori, istorici, sociologi, economisti, etnologi, lingvisti) care si-au asumat misiunea de a vorbi în numele taranimii oprimate, categorie sociala aflata într-o conditie mizera, dar invocata adesea ca fiind temelia tarii si a fiintei nationale.