Războiul din Irak

APARIŢIA STATULUI: CONTESTAREA NARAŢIUNII TRADIŢIONALE

Înălţarea şi declinul creştinătăţii, depăşirea feluritelor şi variatelor exprimări ale comunităţii politice de-a lungul întregii perioade medievale, formarea statelor absolutiste, creşterea centralizării şi intensificarea controlului politic, asociat cu modernitatea şi statul, toate acestea sunt câteva dintre semnele indicatoare ale apariţiei statului din naraţiunea tradiţională. Ele pot fi localizate şi în discursurile care contestă naraţiunea tradiţională, dar elementul distinctiv al naraţiunii tradiţionale aşa cum este ea folosită în relaţiile internaţionale, îl constituie atribuirea unei teleogii istoriei, ceea ce sugerează că apariţia statelor suverane independente a fost un rezultat firesc. Aşa cum declară Hinsley, „întreaga evoluţie, de la metodele primitive prestatale, a urmat, în mod inexorabil, un curs către întemeierea şi consolidarea statului”. Această inevitabilitate decurge din „dorinţa”, „omniprezentă printre oameni”, de extindere a puterii şi controlului dincolo de „spaţiul neamului şi al formelor tribale”. Şi Herz susţine că „nu a existat un proces istoric mai bine înţeles şi mai complet descris decât naşterea statului teritorial centralizat modern, în condiţiile politice şi socio-economice ale Evului Mediu târziu”. Atât Hinsley, cât şi Herz sunt mult prea subtili pentru a subscrie, fără comentarii, unei înţelegeri teleologice. Hinsley remarcă, totuşi, că, în ciuda dorinţei omniprezente, „tranziţia către acceptarea statului a fost, în timp istoric, un proces lung şi ireversibil”, în vreme ce Herz susţine că „tranziţia de la ierarhia medievală la suveranităţile compartimentalizate moderne nu a fost nici uşoară, nici liniară, nici scurtă”. Asemenea calificări nu diminuează invocarea generală a teleologiei în argumentaţiile lor; deşi avansarea istorică pe care ei o susţin ne este strict liniară, nu există nici o îndoială asupra realizării statului la capătul ei. În plus, prin imaginea lor despre apariţia statului, prin transcendenţa tribului şi a altor formaţiuni primitive, aceste explicaţii nu oferă altceva decât o istorie moralizatoare a modernizării, în care suntem martorii înfrângerii haosului şi introducerii ordinii, prin apariţia statelor suverane.

Mai presus de toate acestea, privilegiul de a semnifica edificarea şi natura teleologică a unor naraţiuni de acest gen revine Păcii din Westfalia (1648), ca moment în care anarhia tradiţională cedează locul armoniei moderne. Pentru relaţiile internaţionale, prezentarea momentului westfalian, semnifică constituirea posibilităţii unei altfel de discipline. El stabileşte punctul de plecare necesar pentru a sugera că, în contrast cu structurile politice şi religioase ale mileniilor precedente, istoria Europei moderne după Pacea din Westfalia a fost istoria statelor suverane care acţionează într-un sistem pluristatal. Conform formulării lui Herz, dacă teritorialitatea şi impenetrabilitatea statului „s-au realizat aproximativ odată cu, şi parţial datorită Păcii din Westfalia, înseamnă că (structura de bază a statului teritorial, care va dăinui de-a lungul întregii perioade clasice a statului modern, era deja stabilită). Pe această temelie se putea constitui, şi într-adevăr a apărut, un nou sistem de relaţii internaţionale. Caracteristicile acestuia pot fi exprimate prin câţiva termeni precum (independenţă), (suveranitate), (neintervenţie), şi (drept internaţional)”. Iar noi am m-ai putea adăuga „politica externă”.

Tocmai această naraţiune istorică, a apariţiei statului în Europa Occidentală, a fost folosită în afara istoriei de o tradiţie a scolasticii relaţiilor internaţionale (realismul) pentru a sugera naturaleţea modelului său de reprezentare a politicii internaţionale şi pentru a pregătii un discurs etatist al relaţiilor internaţionale. De această orientare s-au folosit şi direcţiile structuraliste ale realismului, în detrimentul interpretărilor istorice, iar rezultatul a fost că formele complexe ale interacţiunii, asociate cu dezvoltarea statului în formele sale multiple, sunt subordonate unui punct de identitate care reprezintă negaţia deosebiri. Cel mai important este faptul că această însuşire a fost esenţială pentru crearea posibilităţii de a vorbi despre politica externă ca o orientare spre exterior a statului prestabilit.

Naraţiunea tradiţională despre apariţia statului în Europa Occidentală a fost contestată de mai multe lucruri din sociologia istorică. Spre deosebire de discrursul etatist al relaţiilor internaţionale, aceste naraţiuni istorice alternative oferă o relatare mai nuanţaţă a „stagiului”, ceea ce permite o reteoretizare a politicii externe. Ceea ce particularizează aceste relaţii alternative, de naraţiunea tradiţională, este afirmaţia că nu a existat o ruptură curată sau clară între formaţiunile sociale ale creştinătăţii şi comunităţile suverane ulterior. Spre deosebire de invocarea implicită sau explicită a unui moment distinct de laicizare în naraţiunile tradiţionale, aceste relatări alternative servesc atât la estomparea diviziunilor strict temporale, cât şi la distrugerea sensului unor identităţi omogene şi stabile din orice înţelegere a apariţiei statului.

În mod special, operând o distincţie clară între puterea extensivă („capacitatea de a organiza un număr mare de oameni răspândiţi pe teritorii vaste, pentru a-i angaja într-o cooperare cât de cât stabilă”) şi puterea intensivă („capacitatea de a organiza strâns şi de a impune un înalt grad de mobilizare şi angajare din rândurile participanţilor, indiferent dacă zona sau numărul este mare sau mic”), naraţiunea istorică alternativă a lui Mann permite formularea câtorva elemente distincte, cruciale, pentru aprecierea caracterului dinamic al „statului”. Mai precis, ea ne oferă o mai bună înţelegere a faptului că, în întreaga Europă, la momentul Păcii din Westfalia existau mai multe forme de state: de la puternica monarhie despotică franceză, la monarhia constituţională mai organizată din punct de vedere structural, din Anglia (deşi era mânată de un război civil în perioada respectivă) şi până la slaba confederaţie, reprezentată de mozaicul german de state mărunte. Fiecare dintre aceste forme se deosebeşte una de cealaltă, precum şi de restul formelor existente anterior (precum oraşele federative ale Ligii Hanseatice sau imperiul maritim al Veneţiei) şi toate contrastează cu forma mult mai intensivă a statului modern. De asemenea, dezvoltarea acestor forme statale diferite a reprezentat un proces, care nu a fost linear, nici progresist.

POLITICA EXTERNĂ: STATE, FRONTIERE, PRACTICI

Subdomeniul relaţiilor internaţionale, care constituie principalul segment al literaturii despre politca externă, este cel al „politicii externe comparative”, domeniul tributar ortodoxiei realiste, care pune temelia concepţiei despre războiul rece a acestei discipline. Mai multe analize au oferit o introspecţie clară în implicaţiile şi ipotezele acestui mod dominant de înţelegere a politicii externe. În introducerea sa la un compendiu, care rezuma „noile orientări” în studierea politicii externe, James Rosenau remarca aprobator că absenţa izbitoare a „argumentaţiei filosofice şi metodologice” din eseurile selectate era un indiciu al evoluţiei acestui domeniu spre o „etapă mai matură de cercetare”. Spre deosebire de perioadele anterioare, de data aceasta „fundamentul epistemologic şi premisele metodologice pe care se sprijină analiza…sunt, în general, accepate”.

Aceste premise genarale conduc spre o focalizare subsanţială, convenţională şi în mare parte neconstatată a atenţiei (mai mult a teoreticienilor decât a practicienilor), în analizele de politică externă, spre politicele statelor orientate către lumea exterioară. Rosenau a folosit o metaforă sugestivă pentru descrierea acestei focalizări. Analiza politicii externe, susţine el, „este o disciplină de legătură. Ea îşi alege ca punct central al studiului toate punţile pe care sistemele integrale, denumite state, le construiesc pentru a se conecta între ele şi a lega subsistemele lor de sistemele internaţionale şi mai cuprinzător din care fac parte”. În această accepţiune, sistemul politic global cuprinde statele, subsistemele lor (interne) şi sistemele internaţionale. Aceste sisteme şi subsisteme au o existenţă independentă sau apriorică oricărei relaţii, rezultate din conectarea lor prin „puntea” politicii externe. Această punte este construită de stat în mod conştient, ca un efort de a se constitui într-o parte componentă a unui sistem mai mare şi pentru a putea face faţă pericolelor şi incetitudinilor pe care sistemul mai mare le ţine în frâu pentru a-şi apăra propria securitatate. Fiind un fenomen considerat comun pentru toate statele, vorbim despre politica externă a statului „X” sau a statului „Y” deci acceptăm că statul este anterior politicii. Fundamentată pe un ataşament faţă de realismul epistemic, această înţelegere depinde de „conceptualizările explicite şi argumentate…apriorice, ale variabilelor şi relaţiilor”. Aceste variabile sunt, de fapt, factorii interni ai statului şi condiţiile externe ale sistemului internaţional. Relaţiile inseamnă structura factorilor interni (procesul de luare a deciziei în cadrul statului în care interpretările psihologice acţionează ca o „punte” suplimentară între indivizi şi instituţii) şi interacţiunea dintre factorii interni şi condiţiile externe.