Realismul și Crizele Războiului Rece

Secolul al XX-lea a reprezentat cea mai neagră perioadă din istoria omenirii, fiind marcat aproape în totalitate de conflicte la nivel internaţional. În primul rând a fost vorba de conflicte militare precum cele două războaie mondiale care s-au soldat cu milioane de morţi dar şi cu pagube materiale uriaşe, afectând astfel politica statelor atât la nivel intern cât şi internaţional. De asemenea în această perioadă au luat naştere regimurile totalitare , fascismul şi nazismul, şi cel mai important comunismul care s-au răspândit cu repeziciune şi care au modificat şi ele modul de comportament al statelor la nivel internaţional.

Un alt conflict care a marcat secolul al XX-lea, de data aceasta un conflict ideologic şi nu militar a fost Războiul Rece care de-a lungul a mai bine de 50 de ani cât a durat , a creat o stare de tensiune aproape permanentă afectând astfel desfăşurarea relaţiilor internaţionale. Înfrângerea ambiţiilor extranaţionale ale Germaniei şi Japoniei s-a realizat într-o asemenea măsură încât Statele Unite şi Uniunea Sovietică au fost catalogate drept superputeri, iar Războiul Rece a fost o confruntare ideologică între aceste superputeri.

În cadrul celui de-al doilea război mondial ambiţiile Germaniei şi ale Japoniei aveau un caracter naţionalist şi prădător, dar făceau parte în acelaşi timp dintr-un curent inevitabil care a împins statul naţiune spre agresiune, dat fiind că statul nu mai era o entitate suficientă sieşi şi a fost determinat de necesitate, precum şi de dorinţe de a-şi extinde domeniul şi dincolo de graniţe. Statele Unite şi Uniunea Sovietică nu au fost scutite de această necesitate însă au ales metode diferite de a o satisface. Războiul Rece a fost un război pentru deţinerea puterii în lume dincolo de graniţele protagoniştilor, dar nu a fost un război prin care vreunul dintre participanţi să îşi însuşească teritoriile celuilalt.

Datorită tensiunilor ce au dominat secolul al XX-lea, în urma conflictelor desfăşurate, au luat naştere o serie de teorii ale politicii internaţionale care au încercat sa explice cauzele şi modul de comportament al statelor atât în situaţiile conflictuale cât şi după acestea. Aceste teorii se bazează pe o serie de concepţii şi principii în ceea ce priveşte natura umană, societatea şi politica.

Prima teorie a politicii internaţionale este reprezentată de liberalism sau idealismul utopic, apărută la începutul secolului al XX-lea. Aceasta crede că o ordine politică raţională şi morală, derivată din principii valide, universale şi abstracte poate fi realizată aici şi acum. Presupune o bunătatea esenţială şi infinita maleabilitate a naturii umane şi blamează eşecul ordinii sociale de a se ridica la standardelor raţionale din cauza absenţei cunoaşterii şi a înţelegerii.

A doua teorie a politicii internaţionale este realismul, care a apărut ca o reacţie împotriva liberalismului în perioada interbelică, criticând în primul rând modul de punere în aplicare al liberalismului în primul război mondial. Astfel realiştii îi considerau pe liberalişti ca fiind principalii vinovaţi de pagubele şi eşecurile primului război mondial acuzându-i de faptul că nu au ştiut să gestioneze situaţia. Realismul consideră că lumea este imperfectă, egoistă şi că fiecare individ caută să îşi atingă scopurile proprii, să îşi maximizeze interesul fără a lua în seama pe ceilalţi. În acelaşi mod se manifestă realismul şi în relaţiile internaţionale unde principalii actori sunt statele. Acestea acţionează în vederea obţinerii a ceea ce îşi doresc fără a se preocupa de faptul că acţiunile lor pot afecta celelalte state, ceea ce poate duce deseori la conflicte.

Realismul considera că sistemul internaţional este unul anarhic deoarece lipsa unei autorităţi supreme care să asigure securitatea la nivel internaţional creează o stare de permanentă tensiune şi inevitabil producerea de conflicte.

Războiul Rece întruchipează foarte bine concepţiile realismului, deoarece niciuna dintre cele două mari puteri nu dorea declanşarea unui război ci fiecare din ele se temea pentru securitatea proprie care ar fi putut să îi fie afectată de cealaltă supraputere. Aceste temeri erau însă iraţionale. Statele Unite s-au temut că după înfrângerea Germaniei , trupele sovietice vor avansa din ce în ce mai mult spre vest, iar influenţa comunistă va afecta statele occidentale. La rândul ei Uniunea Sovietică s-a temut de o tentativă a statelor din vestul Europei de a distruge comunismul, Stalin a intuit o animozitate a statelor occidentale faţă de URSS însă s-a înşelat presupunând că Statele Unite şi aliaţii săi vor recurge la un război pentru a slăbi autoritatea de care se bucura asupra noilor săi sateliţi din Europa. Războiul Rece a fost o expresie a antagonismului în domeniul ideilor şi comportamentului desfăşurat sub forma unor permanente critici.

Realismul

Trebuie specificat încă de la început faptul că termenul de „realism” este folosit într-o varietate de moduri în discipline diferite. Astfel în filosofie realismul defineşte o teorie ontologică opusă idealismului şi nominalismului. În ceea ce priveşte ştiinţa aceste termen denumeşte o filosofie opusă empirismului, pozitivismului şi instrumentalismului. Dacă ne referim la literatură şi cinematografie realismul apare ca fiind opus abordării romantice care promovează evadarea din realitate. Ceea ce este însă important pentru noi este realismul politic manifestat în Relaţiile Internaţionale care reprezintă o tradiţie de analiză care pune în evidenţă imperativele cu care statele se confruntă în urmărirea politicii de putere pentru îndeplinirea interesului naţional.

Realismul sau „realpolitik”, politica de putere, are ca reprezentanţi de seamă personalităţi precum: George Kennan, Hans Morgenthau, Reinhold Niebuhr, Kenneth Waltz sau E. H. Carr. De asemenea în istoria gândirii politice mai sunt consideraţi realişti Niccolo Machiavelli şi Thomas Hobbes.