Realismul și Crizele Războiului Rece

Introducere :

Bipolaritatea, caracteristică perioadei postbelice, s-a concretizat în Răzbiul Rece, confruntare non-militară dintre cele două superputeri : Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii.

În încercarea SUA de a contracara iniţiativa US de a-şi maximiza puterea la nivel mondial, de a-şi lărgi sfera de influenţă, cea dintâi a adoptat politica de îngradire (containment), a cărui părinte spiritul aste George F. Kennan, politică externă concretizată printre altele prin Planul Marshall şi Doctrina Truman. De atfel, acest concept defineşte “abordarea oficială a politicii externe a SUA în timpul Războiului Rece, din 1947 până la sfârşit.”

În vederea contrabalansării balanţei, Uniunea Sovietică lansează Cominformul, o organizaţie comunistă concepută în vederea acordării de sprijin partidelor comuniste de după Cortina de Fier.

Sistemul internaţioanal se va transforma treptat într-o scenă în care cele două superputeri vor demara strategii prin care să acapareze puterea în cadrul sistemului.

Crizele Războiului Rece punctează acele momente de tensiune duse până la extreme între cele două puteri. Echilibrul existent în sistemul bipolar este periclitat de “dinamica luptei de putere”, aşa cum opinează Morgenthau.

Comportamentul celor două puteri din această perioadă oglindeşte principiile realismului, principii care coordonează/ghidează acţiunile. Această ipoteză se va concretiza în această lucrare ce descrie crizele Războiului Rece, ca momente cheie ale acestei confruntări.

Realismul în Relaţiilor Internaţionale

Realismul este una dintre paradigmele centrale ale domeniului Relaţiilor Internaţionale, ce structurează înţelegerea evenimentelor, conceperea şi desfăşurarea politicilor externe, configurarea conflictelor internaţionale în secolul al XX-lea.

“Acesta are la bază o serie de consideraţii filosofice asupra naturii umane : omul este rău, egoist şi supus unei ănclinaţii naturale către căutarea puterii, a dominaţiei; ca atare, el trăieşte într-o permanentă nesiguranţă, fiind marcat de o profundă neîncredere în oameni şi suspiciune la adresa celorlalţi. În consecinţă socieţăţile şi instituţiile create de om vor avea aceleaşi particularităţi.”

Realismul intervine în cadrul relaţiilor internaţionale în contextul eşecului idealismului wilsonian, care susţinea dimpotrivă că „omul nu este în mod necesar înclinat spre conflict, ci, dimpotrivă, înclinaţia lui naturală este mai degrabă către pace.” Prin susţinerea laturii pozitive a naturii umane, liberalismul sau idealismul utopic construieşte Liga Naţiunilor, urmărind eliminarea războiului ca soluţie în conflictele internaţionale. În viziunea lui Edward Hallet Carr, idealismul greşeşte când extinde experienţa particulară a Marii Britanii şi a Franţei (caracterizate prin echilibru de putere timp îndelungat) la nivelul întregului sistem internaţional,alcătuit din state diferite din punctul de vedere al puterii de care dispune fiecare şi al poziţiei lor în sistem. În cartea sa, “The Twenty Years’ Crises”(1939), Carr critica faptul că idealiştii nu luaseră în considerare faptul că statele puternice erau muţumite de statu-quo-ul existent, în timp ce o putere revizionistă, cum era considerată Germania, nu putea accepta deciziile luate de stalete puternice în favoarea proprie. Autorul ajunge astfel la concluzia că realismul este mai adecvat studiului relaţiilor internaţionale decât idealismul.

Hans Morgenthau, un alt reprezentant al realismului, descrie în „Politics Among Nations The Struggle for power and Peace”(1948) cele trei niveluri ale construcţiei filosofice :

a) Nivelul individual – centrat pe natura umană care este vicleană, egoistă din naştere, îndreptată către luptă pentru putere, caracterizată de o dorinţă nesăţioasă de dominaţie (animus dominandi) şi schimbătoare. Toate aceste trăsături definesc omul politic

b) Nivelul statal – statul (statul-naţiune) este principalul actor în relaţiile internaţionale.

c) Nivelul sistemic – caracteristica principală a sistemului internaţional, care determină în mod fumdamental relaţiile dintre statele-naţiune, este lipsa unei autorităţi superioare recunoscută de către state. Astfel, sistemul internaţional este anarhic.

Morgenthau defineşte în aceeaşi lucrare cele şase principii ale realismului :

1. “Politica internaţională este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană ( ideea că omul este rău, înclinat spre conflict, dominaţie etc)”

2. Interesul statelor este definit în termeni de putere – conceptul de putere e absolut necesar şi definitoriu pentru relaţiile internaţionale care, în esenţă, sunt relaţii de putere între statele-naţiune ale statului internaţional.

3. Interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă, universal valabilă, dar fără un înţeles fix şi definit (interesul fundamental şi politica externă este adecvată contextului imediat).

4. Principiile morale universale nu pot fi aplicate acţiunilor statelor naţionale în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanţelor de spaţiu şi timp.

5. Trebuie făcută o distincţie clară între aspiraţiile morale la un moment dat ale unei naţiuni şi legile morale (marile puteri tind să-şi universalizeze valorile).

6. Principiile realismului menţin autonomia sferei politicii în raport cu toate celelalte care trebuie să i se subordoneze” (dimensiunile biologică şi spirituală sunt inferioare celei politice).

“Realismul este o paradigma conservatoare a relaţiilor internaţionale, ce are la bază o concepţie a naturii umane neschimbătoare, dominată de voinţa de putere, de egoism şi răutate.