Realismul și crizele războiului rece

Argument

Am ales această temă pentru următoarea lucrare din două motive principale:

În primul rând am considerat realismul unul din curentele de gândire ce au influenţat în mare măsură domeniul relaţiilor internaţionale, un curent caracterizat prin pragmatismul ideilor sale, prin obiectivitatea sa în raport cu definirea actorilor din arena internaţională şi a intereselor acestora. Tocmai datorită acestor caracteristici, Războiul Rece cu tot ce a însemnat el: conflicte militare, diplomatice, economice, ideologice şi nu numai, poate fi tratat cel mai bine doar din perspectiva realistă.

Al dilea considerent în alegerea temei la reprezentat tocmai această stare de fapt care a marcat relaţiile internaţionale din a doua jumătate a secolului XX numită Război Rece. Această stare de conflict deschis, non-militar, dar în care cursa înarmărilor a fost constantă, s-a manifestat pe parcursul a mai bine de patru decenii. Războiul Rece nu a fost doar un conflict între două super-puteri ci a implicat majoritatea statelor lumii, determinând configuarţia sistemului politic internaţional şi raporturile dintre state. Pe tot parcursul acestei perioade a existat riscul degenerării într-un război la scară mondială. Cu toate că principalul obiectiv al celor doi adversari era evitarea acestui lucru au existat câteva momente-cheie, de gestioanrea cărora a depins o posibilă declanşare a celui de-al treilea război mondial.

Capitolul I. Cadrul general

1. Relaţiile internaţionale dinaintea celui de-al doilea război mondial

Practic, relaţiile internaţionale dinainta celei de-a doua conflagraţii mondiale funcţionau după reglementările stabilite în urma Tratatului de la Versailles din 1919. În primul rând s-a pus problema Germaniei, considerată principala vinovată pentru începerea războiului. Puterile învingătoare au vrut să se asigure că Germania nu va mai putea să domine Europa niciodată. Astfel Germaniei i s-au impus condiţii umilitoare la semnarea tratatului.

Pe lângă problema germană o altă sursă de instabilitate e aşa numită problema balcanică care s-a ridicat din colapsul Imperiului Otoman şi cel Habsburgic. Populaţiile din zonă au ţinut foarte mult la ideea de naţionalism, dreptul lor la autoguvernare. Încurajate de dreptul la autodeterminare promovat în „cele 14 puncte” ale lui Woodrow Wilson popoarele din Centrul şi Estul Europei au format noi state modificând radical harta politică a Europei. Imperiul Ţarist capătă o noua formă după preluarea puterii de către bolşevici în 1917, URSS devenind un actor nou cu caracteristici distincte în arena internaţională.

Perioada interbelică a adus un declin pentru statele Europei, în timp ce Statele Unite ale Americii s-au ridicat din război ca beneficiarul net al conlictului. Dupa sfârşitul primului război mondial importanţa şi influenţa SUA in arena internaţională devine esenţială: „Într-o vreme în care Europa nu mai era capabilă să-şi controleze destinul, sfârşitul războiului însemna pentru SUA începutul, încă ezitant al exercitării unui rol internaţional important”. Astfel SUA împreună cu marile puteri europene au creat Liga Naţiunilor, organizaţie care s-a dorit a fi un factor de echilibru în noua balanţă de putere cu rolul de a preveni un viitor conflict. Eşecul Ligii de a ţine sub control agresiunile japoneze a încurajat dictatorii europeni să nu respecte legea internaţională considerând că nu se vor confrunta cu sancţiuni din partea acesteia.

Nemulţumirea poporului german faţă de tratatul de la 1919 a favorizat ascensiunea la putere a Partidului Naţional Socialist al lui Hitler. Odată cu Hitler, Germania îşi recapătă tendinţele expansioniste şi aspiraţiile de putere mondială. Politica de neagresiune dusă de Marea Britanie şi Franţa precum şi eşecul Ligii Naţiunilor în a sancţiona Japonia îl încurajează pe Hitler să invadeze Cehoslovacia. Astfel începe al doilea război mondial.

2. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi efectele acestuia

Al doilea război mondial a adus nişte schimbări fundamentale în politica mondială. După 1945 puterile europene îşi pierd tot mai mult din putere în timp ce potenţialul economic şi militar al SUA şi URSS creşte simţitor. Ambele ţări ajung la statutul de superputeri.

Colapsul imperialismului din secolul XX a fost o cauză a declinului puterilor vest-europene. După război imperialismul a fost privit cu ostilitate crescândă pe plan internaţional; colonialismul şi Charta Naţiunilor Unite erau tot mai des văzute ca incompatibile. Diferiţi factori au influenţat procesul de decolonizare: atitudinea puterilor coloniale, ideologia şi strategia forţelor anti-imperialiste cât şi rolul jucat de puterile externe. De asemenea factori politici, economici şi militari au determinat conturarea timpului şi naturii transferului de putere.

În 1945 Imperiul Britanic era extins de-a lungul globului iar între 1947 şi 1980 li s-a acordat independenţa la 49 de state. După război recunoaşterea tot mai mare a justiţiei autodeterminării şi a puterii naţionalismului a adus o schimbare în politica imperiului.