Regimuri politice democratice - studiu comparativ - Elveția și Portugalia

CONCEPTUL DE REGIM POLITIC

Conceptele teoretice şi categoiile tipologice ale instituţiilor politice, analizate din perspectiva doctrinei constituţionale moderne, în funcţie de realităţile social-istorice şi fenomenele sociologice – aflate într-o continuă transformare – sunt adesea în imposibilitatea de a oferi o bază corectă de clasificare şi interpretare a anumitor fapte sociale sau fenomene de putere.

Democraţia, libertatea, autoritatea, raporturile de tip instituţional între autorităţile publice capătă un conţinut şi forme diverse de la o ţară la alta, fapt ce dovedeşte că sunt concepte diferite cu o „fizionomie variabilă”.

În ceea ce priveşte noţiunea de „regim politic” putem afirma că acest termen nu este sinonim cu noţiunea de „sistem politic”. Atât sistemele politice, cât şi regimurile politice sunt subsisteme care se intersectează, ale sistemului social global. Ele au funcţii şi roluri diferite. Dacă sistemul politic indică modul de organizare şi exercitare a puterii politice de către autorităţile statale în concordanţă cu un set de valori şi idei, programe ale partidelor politice, regimul politic scoate în evidenţă metodele de exercitare a puterii folosite de instituţiile publice ale statului. De aceea, sistemul politic îşi poate modifica configuraţia (de exemplu transformarea republicii în monarhie), fără ca regimul politic să se schimbe (acesta rămânând mai departe democratic) . Fără a se substitui regimurilor constituţionale, regimurile politice au fost definite în literatura de specialitate ca reprezentând anumite modalităţi prin care puterea politică este organizată într-o ţară determinată.

În opinia autorilor francezi Julien Freund şi Philipe Ardant, noţiunea de regim politic este o noţiune complexă, care face referire la regulile de organizare şi funcţionare a instituţiilor constituţionale, la sistemul de partide, la pratica vieţii politice, precum şi la ideologia şi moravurile politice. În această privinţă sunt esenţiale raporturile dintre forţele politice care se stabilesc în procesul guvernării, între guvernaţi şi guvernanţi, dar şi relaţiile ce se stabilesc între instituţiile politice care fac parte dintr-un anumit sistem politic.

Opţiunea pentru democraţia directă nu poate fi explicată decât dacă se porneşte de la concepţia, deopotrivă a guvernanţilor şi guvernaţilor asupra suveranităţii populare. În statele creştine, dar cu deosebire în cele catolice, concepţia democratică asupra suveranităţii s-a bazat pe teza expusă de Toma D’Aquino, conform căreia puterea vine de la Dumnezeu dar prin intermediul poporului.

Regimurile politice democratice au luat naştere încă din societatea sclavagistă, cel mai elocvent exemplu în acest sens, fiind regimul politic atenian.

Renaşterea regimurilor democratice are loc odată cu epoca modernă, când, pentru unele ţări dezvoltate, ele devin principala formă de exercitare a conducerii politice, a societăţii. Astăzi, regimurile politice democratice constituie o dominantă a vieţii politice contemporane, spre ele îndreptându-se atât ţările foste comuniste din Europa răsăriteană şi centrală, cât şi majoritatea ţărilor din lumea a treia. O serie de politologi consideră că democraţiile au câştigat în faţa regimurilor totalitare după cel de-al doilea război mondial prin capacitatea de a gestiona mai bine emoţiile colective şi violenţa socială. Altfel spus, această superioritate se datorează, nu principiilor întemeietoare, nu respectării drepturilor omului sau separării puterilor în stat, ci „capacităţii Puterii de a face faţă dinamismelor psiho-afective care traversează o societate” .

În teoria şi practica politică, regimurile democratice se individualizează printr-o serie de note distincte precum: