Regiunea Mării Negre

1. Introducere

Dinamica cooperării în arealul Mării Negre este puternic influenţată de mutaţiile ce au avut loc în Europa, Orientul Mijlociu şi Asia în ultimii ani. Central şi vest europenii păşesc cu vigoare spre unitate. Este o soluţie majorăpe care aceştia o întrevăd, pentru realizarea interdependenţelor necesare înfăptuirii solidarităţii active în reducerea decalajelor de dezvoltare, afirmării şi funcţionării democratice a statelor, creşterii standardului de viaţă, rezolvării problemelor de mediu şi eliminării ameninţărilor teroriste şi de orice natură la adresa „bătrânului continent”. Locuitorii Orientului se confruntă cu conflictele fratricide, lipsa instituţiilor democratice, sărăcia şi terorismul. Asiaticii au de-a face cu deficitul de unitate, discrepanţe în accesul la materii energetice şi cu unele probleme istorice rămase deschise care le alimentează strategiile de înarmarecu mijloace ADM. Totuşi, şi asiaticii caută mecanisme şi forme de cooperare şi de întărire a încrederii.

Cele mai frecvente politici şi strategii de gestionare a evenimentelor şi proceselor din spaţiul asiatic sunt cele de parteneriat, acordurile bilaterale şi cele specifice forumurilor şi organizaţiilor din zonă: APEC, ANSEA, Forumul Asia de

Nord-Est etc. În Europa, oportunităţile pe care le oferă instituţiile UE pentru dezvoltarea durabilă naţională, regională şi globală, bazate pe propagarea unui nou model de funcţionare, ce este centrat pe un grad ridicat de participare şi implicare în viaţa societăţii şi comunităţilor, caută să ofere un răspuns adecvat sfidărilor începutului de mileniu, acordând o şansă în plus reunificării continentului.

2. Actorii

a. Actorii internaţionali şi interesele acestora în regiune (vechi rivalităţi, noi realităţi)

Revoluţia portocalie din Ucraina s-a dovedit a fi motorul relaţiilor dintre formaţiunile geopolitice importante - UE şi Rusia - cu CSI şi regiunea Marea Caspică Marea Neagră. Revolta democratică din Kiev a evidenţiat inferioritatea imixtiunii manipulative a Rusiei şi politica de putere rudimentară a acesteia, şi a determinat UE să ofere rapid răspunsuri cu privire la construcţia socială şi politică a întregului spaţiu post-sovietic. Moscova nu avea nici un plan şi nici o viziune cu privire la modul în care să îşi impună constructiv puterea pe care o mai avea şi să devină un pol al integrării regionale.

Pe de o parte, Rusia căuta să dezvolte o relaţie favorabilă cu UE pentru a evita izolarea ce rezulta din slabul proces de integrare al CSI, pe de altă parte afişa o politică externă ambiţioasă. Evidentul amestec în Ucraina a risipit reputaţia internaţională cu greu

recâştigată. Astfel că, sarcina principală a devenit aceea de a echilibra interesul intern al

Rusiei cu nevoia urgentă de a revizui fundamental politica sa faţă de CSI.

Pe baza acestei abordări, guvernul de la Kremlin ar dori să acţioneze în trei direcţii: - Rusia se aşteaptă ca procesul de schimbare a elitelor în Ucraina să fie însoţit de apariţia unor noi conflicte politice, în acest caz Moscova acţionând pentru a produce falii de conflict în interiorul executivului de la Kiev; Rusia ar putea şantaja ţările vecine care sunt dependente de ea din punct de vedere energetic; Rusia continuă să fie un partener indispensabil în regiune datorită influenţei sale în rezolvarea conflictelor îngheţate.

În acest context, modelul economic şi politic de dezvoltare al UE a devenit mult mai atractiv decât modelul post-sovietic. Integrarea europeană a fost percepută ca asigurând, prin ea însăşi, cea mai atrăgătoare viziune pentru regiune. În acelaşi timp însă ea riscă să fie inadecvată pentru a prelua aşteptările populaţiilor din noile democraţii, dacă transmiterea modelului de pace şi securitate europeană nu este însoţit şi de o asistenţă materialăsubstanţială.

Implicarea activă a UE în această regiune va fi destul de greu de realizat în viitorul apropiat, ţinând cont de faptul că în prezent UE este preocupată de consecinţele lărgirii Uniunii şi de problema eşuării procesului de adoptare a Constituţiei. Conceptul adoptat recent cu privire la „politica vecinătăţii apropiate” trebuie revizuit. Acesta a fost conceput ca o alternativă la extinderea Uniunii, pentru a oferi un tratament preferenţial în domeniile economic şi politic. Dar evenimentele din Ucraina din 2004 au creat o nouă situaţie. S-a observat faptul că înşelătoarea mişcare pro-europeană poate duce către un cerc vicios de reforme eşuate, la delegitimarea liderilor şi la reapariţia autoritarismului. Dinamica transformărilor societale şi politice, care au fost îngheţate în timpul regimului post-sovietic pentru mai mult de un deceniu, au reapărut, şi ar putea, dacă ar fi relansate, să destabilizeze întreaga regiune aflată între cele două importante puteri geopolitice.