Relațiile Transatlantice

Cuvânt înainte

Lucrarea de fata reprezintă o scurtă analiza a evoluţiei relaţiilor transatlantice începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial până în contemporaneitate. De asemenea sunt prezentate cauzele diferentelelor dintre cei doi actori principali ai relaţiilor transatlantice, Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii.

După terminarea războiului Statele Unite sau transformat rapid într-o industrie civilă, aceasta industrie avea nevoie de pieţe externe pentru a se putea dezvolta, iar cele mai favorabile pieţe rămâneau cele europene, însă acestea nu aveau resursele financiare şi materiale pentru a produce şi, nici pentru a exporta şi repune, astfel în mişcare econimiile lor. Ca urmare Starele Unite au contribuit la refacerea statelor europene în condiţiile în care ambele puteri aveau de câştigat.

Statele europene au profitat de pe urma ajutorului oferit, în contextul actual, Uniunea Europeană fiind unul dintre cei mai importaniti actori internaţionali şi chiar un rival pentru Statele Unite.

Diferenţele dintre cei doi actori au început să ia naştere ca urmare a resurselor diferite de care cele două puteri dispun, dar şi datorită modalitatiilor de raportare la problemele care apar în sistemul internaţional. Cel mai important motiv al divergentei de vederi dintre Europa şi Statele Unite este faptul că America prin exercitarea puterii unilateral constituie o ameninţare la noul sentiment al misiunii pe care l-au căpătat europenii. Aceste divergenţe existau înainte de invazia americană din Irak, invazie condamnată de statele europene şi care a scos la iveală nemultimirile dintre cele două puteri.

I. Istoric

Presiunile economice în perioadă după cel de-al doilea război mondial, au împins ţările europene spre uniune, Statele Unite ale Americii au formulat stimulentul principal. Dornice să impună un set de reguli globale care să încurajeze liberul schimb, Statele Unite ale Americii au stabilit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) în 1947. Acordul de la Bretton Woods, care de asemenea a dus la formarea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, a fost o încercare în plus de a crea o piaţă comună globală pentru încurajarea dezvoltării economice a Statelor Unite ale Americii.

Statele Unite ale Americii erau preocupate în mod deosebit de condiţiile cumplite în care se găsea Europa postbelica. Pentru a se asigura împotriva unei preluări comuniste a unei părţii din Europa, Statele Unite au lansat un program dublu pentru asigurarea securitaii Europei Occidentale în perioada postbelica. În 1948 au fondat Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) a cărei misiune era să creeze şi să desfăşoare o forţă militară intregrata americană şi europeană care să apere Europa de Vest de agresiunea sovietică.

Teama că o parte Occidentală ar fi putut să cadă sub controlul URSS, au determinat Statele Unite să prezinte “ Planul de Reconstrucţie Europeană ” sau Planul Marshall.

Planul avea în spatele său impresionantă forţa a economiei americane care, nu numai că nu cunoscuse distrugerile războiului, ci dimpotrivă să se dezvolte datorită acestuia. Industria americană a beneficiat cel mult de război, a fost şi cea care a manifestat cea mai rapidă reconversie transformându-se rapid în industrie civilă. Dar, aceasta industrie civilă avea nevoie de pieţe externe, iar Europa nu era în situaţia de a cumpăra produsele sale dar, nici de a produce. În pofida puterii scăzute de cumpărare după război, pieţele potenţiale pentru industria americană rămâneau tot în Europa, aceasta având, la rândul ei nevoie de produsele americane esenţiale supravieţuirii şi reluării ciclului de producţie.Din păcate, aceaşi Europa era sufocată de inflaţie, ceea cei diminuă şi mai mult forţele. Mai trebuie spus că, statele occidentale nu aveau resurse financiare şi materiale pentru a produce şi, deci , pentru a exporta şi repune, astfel în mişcare econimiile lor. Economia europeană era autarhica existând încă puţine acorduri bilaterale, mărfurile şi banii necirculand curent intre statele occidentale.

Alternativa la această soluţie a oferit-o Secretarul de Stat american George Marshall care, într-o celebra conferinţa rostită pe 5 iunie 1947 la Universitatea Havard, propunea un plan pentru reconstrucţia Europei.

Planul Marshall prevedea ca Guvernul american să plătească exportatorii americani ce vindeau produse guvernelor şi fabricanţilor europeni. Importatorii europeni, la rândul lor, plăteau în monedele lor naţionale contravaloarea, iar aceste plăţi se virau într-un cont deschis în numele Guvernului SUA în băncile lor naţionale. Aceasta contravaluare rămânea imobilizată şi nu era destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari cantităţi de bani favorizând deflaţia. Guvernul SUA punea la dispoziţia Guvernelor europene, occidentale aceste cantităţi de bani imobilizaţi sub formă de investiţii. Având în vedere acest mecanism de plată a produselor, stimularea învestiţilor şi realizarea deflaţiei, Generalul Marshall a sugerat statelor europene să se pună de acord asupra priorităţilor de dezvoltare şi a unui program care să fie capabil a pune în mişcare economia europeană. În opinia lui Marshall, identificarea necesitaţilor şi a soluţiilor complete cădeau în responsabilitatea europenilor.

Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în luna următoare (au lipsit Germania,Spania şi ţările din Est) au decis gestionarea în comun a ajutorului american pentru crearea “Organizaţiei Europene de Cooperare Economică”(OECE) pe 16 aprilie 1948. SUA şi Canada participau la OECE ca asociaţi, fără drept de vot.

Meritele planului Marshall au fost nenumărate:

-prevedea un plan naţional de repunere pe picioare a economiilor europene şi de dezvoltare a acestora;

-crea un regim multilateral de schimbări reciproce;

-liberaliza aceste schimburi;

-reducea contingenţele;

-coordona planurile economice naţionale;

-organiza convertibilitatea monedelor;

-organiza prin “Uniunea Europeană de Plăţi”, sistemul compensaţiilor multilaterale şi de acordare a creditelor.

În sfera politicului prin promovarea gestionarii în comun a ajutorului american se eviata ca respectivul ajutor să presupună o dependentă brutală faţă de Statele Unite pe de-o parte şi, pe de alta, se ofereau Europei primele lecţii de cooperare.

Tocmai de aceea, dincolo de meritele generale indiscutabile ale Planului Marshall, cel mai important rămâne totuşi acela că gestionarea în comun a ajutorului american a învăţat Europa Occidentală lecţia integrării.

Tot Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanţi care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman şi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.

La puţin timp de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris semnat de Franţa, Germania, Italia şi ţările Benelux, au fost stabilite relaţii diplomatice intre entitatea nou înfiinţată şi SUA. Pe măsură ce anii au trecut, şi alte ţări au aderat la Comunitatea Europeană transformând-o într-o putere politică şi economică cu un rol din ce în ce mai important pe scenă internaţională.