Revoluțiile din 1989

Anul 1989, prin complexitatea evenimentelor antrenate odată cu prăbușirea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, construiește un mozaic al semnificațiilor pe care istoria universală, dar mai ales acea dimensiune a istoriei catalizate în granițele unei națiuni, îl transformă într-un permanent motiv al reflecțiilor sociale. Dacă pentru entitățile statale implicate direct în valul evenimentelor, momentul 1989 a reprezentat victoria rațională a sferei civile împotriva unui regim tiranic, prin îmbrățișarea libertății și a demnității ființei, la nivelul dimensiunii globale semnificațiile revoluționare au marcat înfrângerea unui sistem social care întruchipează dirijismul absolut, în detrimentul principiilor occidentale de organizare politică și economică.

Odată cu dizolvarea structurilor comuniste din interior și asumarea de către societățile eliberate de sub tirania monopartinică a unui drum al tranziției spre democrație ce se dovedește a fi pașnic și eficient pentru unele state precum Ungaria sau Polonia, sinuos și instabil din punct de vedere politic pentru altele cum ar fi cazul Bulgariei sau al României, fondul conflictual ideologic instalat în urma deznodământului celei de-a Doua Conflagrații Mondiale este înlăturat. Un nou context internaţional prinde contur, revitalizat fiind prin valori ce planează deschiderea şi cooperarea către o lume mai sigură, mai stabilă.

Pentru a înţelege natura schimbărilor survenite în urma evenimentelor ce au cuprins statele comuniste europene în anul 1989, e necesară o îndreptare a reflecţiei asupra fundamentelor care au stat la baza funcţionării îndelungate a sistemului socialist, căutarea printre ruinele acestor modele utopice de organizare a societăţii a mecanismelor care au permis menţinerea lor în ciuda unor contexte problematice, dar mai ales a factorilor care au atras prabuşirea, care astazi părea a fi inevitabilă, dar de neconceput în cazul raportării conştiinţei istorice la perioada anterioară mişcărilor revoluţionare.

În ciuda unor crize puternice, cu precădere de natură ideologică, adâncite treptat şi care ilustrau declinul, ameninţând stabilitatea sistemului obligându-l în mod repetat să găsească noi resurse de regenerare a politicilor, imaginea comunismului ca monolit, puternic consolidat şi rezistent în faţa presiunilor externe a continuat să domine percepţia generală asupra naturii regimurilor socialiste implementate în aşa numitele state-satelit ale Uniunii Sovietice.

În plin Război Rece, răsturnarea din interior a unor sisteme care deţineau multiple şi puternice mecanisme de reprimare şi de control social, pare imposibil de prevăzut în mod precis de sociologii şi de istoricii societăţilor occidentale, cu atât mai puţin caracterul simultan al revoluţiilor, fapt care aduce în discuţie, la sfârşitul secolului trecut limitele ştiinţelor umaniste de a prezice fenomene sociale metamorfice iminente.

În realitate caracterul infailibil al regimurilor comuniste reprezenta doar o apareţă, pentru că în esenţa sa întregul sistem se clătina în faţa unor presiuni interne tot mai accentuate care se acumulează treptat, anul 1989 constituind climaxul acestor tensiuni sociale pe care structurile politice nu le vor putea gestiona în felul în care o făcuse anterior. Deşi presiunile externe au existat şi au avut o importanţă evidentă în grăbirea colapsului communist European, totalitarismul de extremă stânga nu a fost înlăturat din exterior aşa cum s-a întâmplat în anul 1945 în cazul dispariţiei regimurilor fasciste în urma intervenţiei militare directe.

Chiar dacă una dintre caracteristicile principale specifice evenimentelor din anul 1989, a fost natura concomitentă a manifestărilor, evoluţiile şi dimensiunile pe care mişcările reformiste le ating diferă de la o societate la alta în funcţie de gradul de flexibilitate a clasei politice conducătoare, dar mai ales în funcţie de capacitatea societăţii de a se organiza astfel încât presiunile să determine regimul să accepte compromisul politic.

Prezența acestor elemente au determinat particularitățile revoluționare apărute în privinţa transferului de putere dat de înlaturarea comunismului, în condiţiile în care în unele state socialiste dictaturile nu au mai putut să controleze masele populare structurate în sfere civile renăscute şi care au reuşit în mod paşnic să combată prin negocieri asidue elementele socialiste conservatoare existente la nivel sferei politice, aşa cum se întâmplă în Ungaria şi în Polonia.

În alte state precum Republica Democrată Germană sau Cehoslovacia, negocierile dintre societatea civilă şi nomenclatură au eşuat, însă protestele masive nonviolente, au împiedicat regimurile tiranice să îmbrăţişeze noi regenerări la nivel ideologic, devenind incapabile de a se adapta noilor realități, aceste construcţii sociale şi politice dezvoltate în mod artificial prăbuşindu-se de la sine.

Singurul stat în care dimensiunea nonviolentă nu a fost corelată cu schimbarea de regim politic a fost România, unde anul 1989 a marcat o trecere violentă către un nou sistem politic, conceptul de revoluţie tinzând să capete în acest caz marcat de particularităţi sensurile sale clasice.