Rolul și influența SUA în Europa secolului XX

Integrarea europeană nu a fost o idee originală sau spontană specifică secolului XX, ci o constantă utopie a gândirii europene, aşa cum o demonstrează multiplele proiecte care s-au succedat de-a lungul istoriei. S-a format astfel, progresiv, un mediu propice pentru a prinde contur o idee europeană1, cât şi găsirea momentului favorabil realizării ei: sfârşitul celui de-al doilea război mondial, atunci când, paradoxal, Europa se rupe în două: cea Occidentală şi cea comunistă.

Secolul XX începe, ca etapă simbolică a devenirii sale istorice, cu primul război mondial la care au condus pe fond, naţionalismele epocii. La sfârşitul acestuia asistăm la iniţierea declinului marilor puteri în faţa apariţiei pe scena internaţională a superputerilor. Ce a urmat a fost decisiv pentru punerea in practică a spiritului european, conturându-se astfel o conştiinţă europeană.

Poate cel mai important factor extern care a stat la temelia construcţiei europene a fost intervenţia Statelor Unite ale Americii în „chestiunile europene”, impulsionându-i pe europeni sa gândească într-un mod constructiv, renunţând la perspectiva competiţiei exagerate, care s-a dovedit a fi una destructivă.

1. Statele Unite în primul război mondial

La izbucnirea primului război mondial, preşedintele W. Wilson proclamă neutralitatea Statelor Unite. SUA intenţionau iniţial să facă afaceri cu ambele tabere beligerante, însă comenzile din ce în ce mai masive ale puterilor Antantei, în special ale Franţei şi Marii Britanii, au legat Statele Unite de aliaţi prin noi şi puternice relaţii şi interese.

Wilson a declarat, în particular, la începutul toamnei lui 1914: „Lupta Angliei este lupta noastră”2 iar colonelul Edward House, consilierul său, a explicat temeiul politicii americane astfel: „SUA nu pot îngădui înfrângerea aliaţilor, lăsând Germania să domine lumea pe calea armelor. Este fără îndoială că obiectul următor al agresiunii am fi noi”. America nu era pregătită, însă, să înfrunte puterea militară pe care o reprezenta Germania. Dar spiritul său întreprinzător şi geniul său organizatoric, aplicate în planul operaţiunilor militare, vor face minuni. sunt mobilizate resurse imense, într-un an 19 divizii sunt gata să intre în luptă. Însă războiul se sfârşeşte prea repede pentru ca ele să poată avea un rol decisiv.

Lloyd George3, vorbind despre armata americană pe frontul franco-german, subliniază că ea a avut mai mult o importanţă psihologică decăt însemnătate militară reală. „Prezenţa a peste 20 de divizii americane ne-a dat nouă nu numai superioritatea numerică asupra Germaniei. Conştiinţa că în spatele liniilor noastre se formează şi se instruiesc încă 20 de divzii americane şi că milioane de oameni vor fi aduşi din America, când aceasta va fi necesar, a dat posibilitatea francezilor şi englezilor să arunce în luptă ultimele lor rezerve şi să dea nemţilor acea «lovitură de topor» care i-a silit să se prăbuşească”.

Dar Statele Unite, în persoana preşedintelui lor, contribuie într-un mod determinant la stabilirea condiţiilor de pace. În ianuarie 1918, Wilson enunţă obiectivele războiului şi condiţiile de pace ale Aliaţilor printr-un document intitulat „Cele 14 puncte”, care devine extrem de popular atât în rândurile aliaţilor cât şi ale inamicilor, datorită limpezimii şi generozităţii vederilor sale. O dată în plus, idealismul american propunea un nou viitor plin de speranţă umanităţii. Preşedintele american se bucura în acel moment în Europa de un prestigiu şi de o autoritate morală cum puţini au cunoscut în istorie.

2. Izolaţionismul interbelic

Liderii republicanilor, însă, au criticat programul lui Wilson. Ostili faţă de orice angajament internaţional, ei respingeau participarea la Societatea Naţiunilor, dorind să promoveze o politică izolaţionistă, fapt care se va şi întâmpla prin victoria republicanilor la alegerile pentru Congres. După o scurtă perioadă de prosperitate, economia americană intră în colaps, astfel devenind inevitabilă schimbarea la nivel înalt, prin preluarea puterii de către democraţi. După redresarea sistemului economic, începând cu 1938, preocupările preşedintelui Franklin D. Roosevelt, ajuns deja la cel de-al doilea mandat, se vor îndrepta din ce în ce mai mult către politica externă.

Adolf Hitler devenise cancelar în 1930, iar iniţiativele diplomatice şi militare ale acestui nou conducător german vor pune pacea în pericol. Subtil, dar din ce în ce mai des, Roosevelt atrage atenţia americanilor asupra pericolului ce se prefigurează. În cadrul unui discurs din 1937 el constată eşecul izolaţionismului. Doi ani mai târziu izbucneşte cel de-al doilea război mondial. Deja în ajunul înfrângerii Franţei, mergând până la limita extremă a posiblităţilor de a se implica fără a intra în război, Roosevelt transferase Angliei 50 de distrugătoare.