România și perspectivele aderării la Uniunea Economică și Monetară

Introducere

Uniunea Europeană (UE) şi-a început existenţa la 1 noiembrie 1993, fiind noua denumire a Comunităţii Economice Europene (CEE), înfiinţată în 1957.

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.

Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a fost şi desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic. Datorită crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas şi apoi s-a renunţat la ea.

După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich, în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.

În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.

La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare –NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două părţi ale Europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite.

Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste ţări au creat în 1948 Organizaţia de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care există şi în prezent , având desigur alte obiective decât cele ale organizaţiei înlocuite. În 1949 a luat fiinţă şi Consiliul Europei. Ca model pentru începuturile cooperării economice a servit şi Uniunea vamală a Beneluxului, formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948.

Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene aparţin lui Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a mers mai departe şi a propus un plan, care i-a purtat ulterior şi numele, „Planul schumann2 pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în direcţia unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unităţii europene. Această înţelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE şi EURATOM, pe de altă parte, aveau instituţii proprii. În 1967, ele s-au unit funcţionând sub denumirea de Comunităţile Europene, sau Comunitatea Europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”.

În următoarele două decenii, CEE se extinde prin aderarea în ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Se constituie astfel „cei 9”. În ianuarie 1981 aderă Grecia, iar în ianuarie 1986 Spania şi Portugalia. CEE devine „cei12”.

În ianuarie 1995 aderă încă trei ţări – Austria, Finlanda şi Suedia – constituindu-se „cei 15”, actuala componentă a Uniunii Europene.

Aşa cum arătat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Procesul integrării a progresat şi prevederile acestui tratat nu mai răspundeau corespunzător evoluţiilor lui. De aceea ţările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit realizarea pieţei unice până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.

În 1993, ţările membre ale CEE au considerat că sunt pregătite condiţiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat şi extins tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul a prevăzut şi schimbarea denumirii din Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE). Tratatul de la Masstricht este un fel de constituţie pentru UE.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii statelor membre devin în mod liber cetăţeni ai Uniunii, cu următoarele drepturi: să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi are fiecare domiciliul, să fie protejat de autorităţile diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze parlamentului şi avocatului poporului