Școala de la Copenhaga - securitatea contemporană a Rusiei

1. Şcoala de la Copenhaga – O nouă abordare a problematicii securităţii

Şcoala de la Copenhaga are ca obiect de studiu securitatea şi implicaţiile sale asupra vieţii individului. Dacă până la apariţia analizelor Şcolii de la Copenhaga Şcolile tradiţionale studiau în principal securitatea din punct de vedere militar, noutatea analizei teoriticienilor acestei şcoli a fost tocmai împărţirea analizei pe mai multe sectoare, numărându-se pe langă sectorul militar şi cel economic, militar, social şi de mediu. Dimensiunile securităţii tocmai enumerate, se nasc din faptul că indivizii se găsesc prinşi într-un mediu uman ce generează presiuni sociale, economice sau politice inevitabile. Aceste dimensiuni operează la nivele diferite: state, grupuri de indivizi (etnii), regiuni sau contexte globale. Modelul este suplu şi suficient de fin pentru a include aici chestiuni ignorate prea mult: sărăcia, migraţia, traficul de persoane, riscurile de mediu, ameninţări economice sau politice.

Prima lucrare ce aparţine teoriticienilor Şcolii de la Copenhaga a fost publicată în 1983 şi se numeşte The National Security Problem in International Relations, fiind şi prima publicaţie oficială a şcolii. Culminaţia eforturilor grupului de teoreticieni este lucrarea din 1998, Security: A new Framework for Analysis, în care autorii reiau analiza securităţii în termeni militari, societali, economici, de mediu şi politici.

Principalii teoreticieni ai şcolii sunt Barry Buzan, un cercetătăr provenit din curentul neo-reaismului Ole Waever, un post-structuralist şi Jaap de Wilde, principalul critic al şcolii fiind Bill McSweeney. Teoriile profesorilor se axează pe lânga aspectul securităţii analizate separat punându-se accentul pe sectoarele menţionate mai sus şi pe aspectul securităţii regionale şi a importanţei sale în stabilitatea mondială sau a securitizării cu referire la obiectul şi strategiile securităţii. Importanţa şcolii, în ciuda criticilor aduse de-a lungul anilor, este enormă cel mai bun argument ce susţine această afirmaţie fiind de fapt chiar declaraţia purtătorului de cuvând al NATO care declara la summit-ul din 1995 că securitatea are 5 dimensiuni: militară, societală, economică, politică şi de mediu.

2. Dimensiunile securităţii ( dimensiunea militară, economică, politică, socială şi ecologică)

2.1 Dimensiunea militară a securităţii

Domeniul militar reprezintă unul din cele mai importante elemente ale securităţii mondiale, iar dezvoltarea tehnologiei militare de dupa a Al Doilea Război Mondial, in principal a tehnologiei nucleare a împins statele să-şi focalizeze atenţia asupra securităţii militare şi a investiţiilor masive în acest sens, fiind de o importanţă primordială securitatea la nivel individual dar şi regional sau mondial. Acţiunea armată poate distruge în adâncime straturile de interese sociale şi individuale care stau la baza statului şi de accea securitatea militară poate fi considerată principala preocupare a unui stat. Securitatea militară este însă un pilon destul de complex deoarece şi ameninţările militare sunt diversificate privind jocul la două nivele al capabilităţilor ofensive şi defensive ale statelor şi percepţia statelor relativ la percepţiile fiecăruia. Ameninţările militare se împart în mai multe categorii ca de exemplu hărţuirea vaselor europene de piraţii somalezi, ocuparea teritorială prin forţă, bombardamente, atacuri teroriste etc. Dimensiunea militară a securităţii actuale reprezintă unul din domeniile cele mai speciale deoarece folosirea forţei rupe relaţiile paşnice dintre state şi poate pune capăt recunoaşterii diplomatice. Astfel aproape toate statele menţin forşe armate pentru a contracara ameninţările prin apărare sau represalii.

În prezent, odată cu evoluţia societăţii statele democratice au în vedere întărirea controlului civil al armatei, în concordanţă cu principiile şi valorile democraţiei, precum şi cu nevoia de securitate a indivizilor. Totuşi statele, mai ales după 11 septembrie au conştientizat că securitatea militară are puţini sorţi de izbândă prin creşterea tradiţională a forţei militare naţionale sau a aliaţilor iar extensia globală a terorismului şi a ameninţărilor trebuie să sporească eforturile de promovare a securităţii militare prin cooperare. Au fost înregistrate multe succese împotriva terorismului, dar încă reprezintă starea de insecuritate. În momentul de faţă, al-Qaida este considerat cel mai mare pericol la adresa SUA, care nu uită se specifice faptul că lupta împotriva terorismului nu este o luptă cu conotaţii religioase.