Securitatea europeană : Tratatul de la Nisa și Actul Final de la Helsinki

1. Politica echilibrului de forţe

Dintotdeauna preocupările pentru securitate au fost legate de FORŢĂ - de asigurarea mijloacelor şi condiţiilor necesare pentru a preveni şi respinge agresiunea.

Practica şi teoria forţei au mers mână în mână, definind istoria până acum a Europei - părintele dreptului internaţional Hugo Gratius intitulându-şi, în mod semnificativ, tratatul său de norme ale relaţiilor dintre state, în 1625, De jure belli ad pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii).

Efortul de organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei împotriva ei s-a îndreptat în două direcţii principale: pe de o parte mobilizarea resurselor interne, iar pe de altă parte, încheierea de înţelegeri cu alte state în vederea coordonării acţiunilor de apărare împotriva unor terţe state.

1.1. Apariţia ideii şi practicii echilibrului de forţe

Apariţia paradigmei echilibrului de forţe este datată odată cu folosirea forţei, astfel că De Hume observa în eseul Echilibrului puterii, apărat în 1752, că elemente ale acestui principiu pot fi găsite în oraţiile lui Demostene pentru megalopolitani şi a căpătat extinderea după formarea statelor moderne.

a) Unul din cele mai vechi planuri în acest sens, este acela a lui Maximilian Bethune, duce Sully, pe când era ministru al regelui Henric al IV-lea al Franţei. Unul din aceste planuri prevedea împărţirea Europei în "15 state egale" gestionate de Franţa.

b) Alt moment l-a constituit ideea formării de sisteme pentru soluţionarea conflictelor prin arbitraj şi conciliere ca formă a menţinerii echilibrului de forţe. Ideea a apărut la începutul mileniului al II-lea şi a avut la bază ideea creştină a universalităţii lumii. În privinţa arbitrului, controversele au fost între adepţii papei şi cei ai împăratului, comntroverse care au continuat până la afirmarea principiului naţional.

Mai târziu a apărut o altă ideea şi anume aceea a creării unor instituţii europene care să menţină pacea. Ideea a fost reluată în 1464 de un anume Antonie Marini, refugiat francez la curtea regelui Podiebrad al Boemiei, devenind " planul lui Podiebard" care prevedea o "Congregaţio Concordie" un fel de ligă a

reprezentanţilor suveranilor pentru menţinerea păcii pe calea arbitrajului.

c) O altă modalitate de menţinere a păcii era şi crearea de alianţe pentru menţinerea echilibrului adoptată în Italia secolului al XV-lea şi extinsă apoi la nivelul întregii Europe. Cu ajutorul acestui sistem s-a urmărit limitarea celor două mari pericole care ameninţau suveranitatea statelor: extinderea dominanţei otomane şi creşterea puterii Habsburgilor. Astfel, pentru a putea face faţă invaziei Franţei în Italia, regele Spaniei, Papa, Veneţia, M