Sindicatele

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

Secţiunea I

Scurt istoric al organizării sindicale în România

Mişcarea sindicală este consecinţa directă a revoluţiei industriale de la începutul secolului al XX-lea. Concentrarea industriei, a mijloacelor de producţie în mâinile unui număr mic de persoane, a avut ca efect rup¬tura echilibrului dintre oferta şi cererea de forţă de muncă.

Găsind o ofertă considerabilă de forţă de muncă, patronii puteau să-şi impună condiţiile lor în privinţa muncii salariaţilor, cu foarte multă uşurinţă: ziua de muncă între 12-16 ore, lipsa măsurilor de protecţie a muncii, angajarea femeilor şi a tinerilor în munci periculoase şi salarii insuficiente pentru un mod de viaţă decent .

Pe tărâmul acestei exploatări, a sărăcirii forţei de muncă apare pen¬tru prima dată ideea sindicală. Datorită nemulţumirii sindicale muncito¬rii au simţit nevoia de a se apăra, de a-şi ameliora condiţiile de munci organizându-se în sindicate.

În România, debutul mişcării sindicale a avut loc în secolul trecut, în perioada imperialismului, când contradicţiile capitalismului erau ascu¬ţite la maximum.

Burghezia a urmărit să împiedice sau să întârzie formarea de sindi¬cate prin reglementări ce excludeau posibilitatea de constituire a unor sindicate puternice, care să cuprindă importante categorii de oameni ai muncii. Ea urmărea să „tocească conştiinţa de clasă a proletariatului”.

Constituţiunea din 1866 prevedea dreptul de asociere, în art. 27: „Românii au dreptul de a se asocia, conformându-se legilor care regulează exerciţiul acestui drept”.

Asociaţiile profesionale ce aveau caracter de întrajutorare şi cuprin¬deau atât pe muncitori cât şi pe patroni se transformă în sindicate în anul 1872, o dată cu crearea la 1 octombrie a Asociaţiei generale a tuturor lucrătorilor clin România .

Legea Missir din 1902 permitea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi profesiune să se grupeze şi să constituie o corporaţie. Acestea erau în slujba patronilor, menite să înşele clasa muncitoare cu lozinci.

În anul 1905 se creează primul sindicat muncitoresc „LC. Frimu”, ca organizaţie combativă, cu scopul luptei contra regimului burghezo-moşieresc, pentru revendicări economice şi libertăţi democratice.

Anul 1906 este înscris în istoria mişcării sindicale din ţara noastră, ca anul în care a avut loc, la Bucureşti, prima Conferinţă a sindicatelor (13-15 august), în cadrul căreia a fost adoptat primul Statut al sindicate¬lor şi s-a creat Comisia Generală a Sindicatelor din România.

Fiind consecinţa mişcării socialiste, mişcarea sindicală dezvoltându-se mai ales în mediile socialiste, a fost deseori confundată cu aceasta. În anul 1907, sindicatele se afiliază la Biroul Socialist Internaţional. La 20 decembrie 1909, legea Orleanu ridică dreptul de asociere şi de grevă tuturor „stabilimentelor cu caracter industrial, economic sau comercial” şi interzice încheierea contractelor colective de muncă sub pretextul „ipocrit” al libertăţii individuale.

Congresul Uniunii Socialiste din România din anul 1910 sublinia că rolul sindicatelor şi al luptei sindicale nu trebuie să depăşească „lega¬litatea burgheză”.

Anii ce au urmat până la apariţia în 1912 a legii Neniţescu „pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti” s-au înscris în istoria mişcării sindicale ca ani de luptă contra nedreptăţii şi exploatării muncitorilor.

Legea Neniţescu adânceşte sistemul corporatist introdus în 1902 şi reglementează pentru prima dată în România asigurările sociale.