Știință politică - definiții ale statului

Definirea statului şi a funcţiilor sale, explicarea genezei şi analiza formelor istorice ale statului, rolul statului în societăţile tradiţionale şi în cele moderne au reprezentat obiectul de studiu definitoriu pentru domeniul ştiinţei politice.

Etimologic, termenul de stat derivă din latinescul stare, status care înseamnă mod de a fi, stare, statut. Etimologia termenului pune în evidenţă o constantă esenţială a conceptului şi anume ideea de permanenţă, stabilitate, continuitate instituită.

Termenul de „stat” a cunoscut echivalente foarte diferite în spaţiu şi timp. Grecii utilizau cuvintele polis (statul-cetate) sau politeia (formă de organizare) şi koinonia politike (societate politică sau civilă); romanii desemnau termenul de stat prin Imperium (imperiu, putere), civitas, Urbs (cetate), dominium (supus sau stăpân) şi res publica (lucru public). Perioada Evului Mediu creştin consacră denumirile de regnum (regat), respublica christiana şi principatus (ca formă de guvernământ). Termenul stato (stat) apare pentru prima dată la începutul secolului al XVI-lea în Principele lui Machiavelli. Chiar dacă emergenţa sensului politic al termenului a fost mai degrabă una lentă, absenţa cuvântului stat nu a însemnat întotdeauna absenţa conceptului de Stat. Dezvoltările teoretice ale conceptului de stat au condus la stabilirea unei pluralităţi de sensuri care, în zilele noastre, se reflectă, de exemplu, în utilizarea unor termeni ca Government sau administration.

O distincţie utilă în evidenţierea caracterului specific al instituţiei statale este cea dintre politic şi politică. Să reamintim că „Stat” traduce polis, de unde vine şi cuvântul politică. George Balandier, în Antropologie Politică, defineşte politicul ca fiind „în mod fundamental acelaşi de la o societate la alta, iar politica are un scop şi are drept ţintă natura acesteia”, a „cetăţii”. Balandier propune o diferenţiere între componentele domeniului politic care reprezintă în acelaşi timp mijloace de definire a acestuia. Termenul de „politic” are mai multe accepţiuni, unele dintre ele fiind sugerate de limba engleză care diferenţiază între polity, policy şi politics. Prin polity se înţeleg modurile de organizare a guvernării societăţilor umane; policy desemnează tipurile de acţiune care contribuie la conducerea treburilor publice, în cele din urmă, politics se referă la strategiile ce rezultă din competiţia indivizilor şi a grupurilor

Definiţia statului contemporan dată de Max Weber se numără printre contribuţiile esenţiale la înţelegerea elementului central al sistemului politic. Criteriul fundamental de definire a statului în concepţia lui Weber este mijlocul specific folosit: violenţa. Dezvoltarea conceptului de „stat”, specifică mai ales perioadei moderne, introduce un element nou şi anume „constrângerea legitimă” cu care este asociată puterea politică. Dar diferenţa specifică faţă de alte grupări politice decât statul nu rezidă doar în acest instrument care este violenţa. Caracteristica definitorie a statului nu este monopolizarea violenţei legitime, ci monopolizarea acesteia într-un anumit spaţiu. În Economie et societe, Weber susţine că „o organizare de dominaţie este o organizaţie politică atunci şi atâta timp cât existenţa sa şi validitatea reglementărilor sale sunt garantate în mod continuu în interiorul unui teritoriu geografic determinabil de aplicarea şi de ameninţarea unei constrângeri fizice din partea unei direcţii administrative. O organizaţie politică constrângătoare cu caracter instituţional va fi numită „stat” dacă direcţia sa administrativă revendică cu succes în aplicarea reglementărilor sale „monopolul constrângerii fizice legitime”. Aşadar, monopolul violenţei legitime reprezintă mijlocul specific de definire a statului. Definiţia statului la Weber formulată în termeni expliciţi: „Statul este acea asociere umană care îşi arogă (cu succes) dreptul de a avea, în graniţele unui anumit teritoriu – şi acest „teritoriu” face parte din caracteristicile sale – monopolul asupra constrângerii fizice legitime.”

Statul reprezintă principala formă de manifestare a puterii politice, ipostaza sa specifică, iar instituţiile sale sunt singurele care deţin dreptul legitim de a folosi violenţa în scopul menţinerii unei anumite ordini sociale. În concepţia lui Weber, dominaţia politică se întemeiază pe un caracter specific care se traduce prin: teritorialitatea sa, continuitatea instituită în spaţiu şi timp, o structură administrativă specializată (statul modern reprezentând forma cea mai împlinită), care revendică cu succes „monopolul legitim al coerciţiei fizice”. Un inventar al trăsăturilor definitorii pentru instituţia socială şi politică fundamentală din societate cuprinde: populaţia, teritoriul, structura politică de dominaţie (bazată pe un anumit tip de legitimitate), existenţa unui aparat administrativ (birocraţia) şi a unor organisme şi instituţii specializate de impunere a ordinii.

Potrivit lui Baudouin, una dintre perspectivele de definire a statului este cea care identifică politicul cu noţiunea de putere, fie că este vorba despre puterea definită „substanţialist” (ca o instanţă fixă şi determinată), fie că este vorba de cea definită „relaţional” (ca raport de forţe între actori). Pornind de la definiţia lui David Easton asupra statului, văzut ca „ansamblul interacţiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate într-o societate prin intermediul autorităţii” , Baudouin susţine că „există «societăţi fără stat», dar că nu există societăţi care să nu fie traversate de fenomene de dominaţie sau de influenţă legate de repartiţia inegală a resurselor politice, economice sau simbolice”.