Succesiunea statelor la tratatele internațional

1. Noțiuni generale

În momentul în care în existența statelor intervin transformări constând în substituirea unei suveranități noi celei existente, s-a pus problema dacă și în ce condiții drepturile și obligațiile existente sunt preluate de noua suveranitate.

Doctrina clasică a dreptului internațional (Grotius, Puffendorf, Vattel) a încadrat această problematică în instituția succesiunii de drept civil, transpusă mecanic din dreptul privat în dreptul internațional public. În dreptul internațional contemporan a apărut, în mod clar, că ceea ce continuă să se denumească convențional succesiunea statelor nu reprezintă o transmisiune succesorală, ci o substituire de suveranități.

Această precizare doctrinală de incontestabilă valoare principală ce modifică soluțiile la care a ajuns practica statelor, soluții care se împart în general în două mari categorii, în funcție de împrejurări concrete ale succesiunii și domeniul în care se produce: statutului succesor nu i se transmit automat drepturile și obligațiile statului predecesor, cel dintâi fiind singurul îndreptățit să decidă pe care dintre ele înțelege să le preia după ce a făcut tabula rasa (clean slate); transmiterea unor asemenea drepturi și obligații prin aplicarea principiului continuității.

Se constată totodată că teoria succesiunii statelor a fost considerată ca cea mai controversată parte a dreptului internațional, în cadrul căreia s-au format puține reguli de drept internațional cu caracter supletiv, soluțiile găsindu-se în reglementările acordurilor aplicabile de la caz la caz. Cu toate acestea, problema codificării acestei materii a devenit o prioritate pentru comunitatea internațională finalizată cu încheierea în 1978 a Convenției de la Viena privind succesiunea statelor la tratate și elaborarea unui proiect - în primă lectură - referitor la succesiunea statelor în alte materii decât tratatele și, în principal, la bunurile și datoriile de stat.

În contextul succesiunii statelor s-a examinat și problema dacă regulile acesteia se aplică și în privința calității de membru în organizațiile internaționale. Soluțiile date de practică converg în sensul că statul succesor (cel care s-a substituit unui alt stat) nu dobândește automat calitatea de membru avută de statul predecesor (statul căruia s-a substituit).

Regulile privind succesiunea statelor s-au înnoit și ele în dreptul internațional contemporan, ca urmare a decolonizării și punerii lor în concordanță cu principiile fundamentale ale acestui drept, care o configurează în chip nou.

Dacă respectarea tratatelor internaționale constituie condiția indispensabilă a unor relații normale, organizate dintre state, aceasta nu înseamnă, însă, că tratatele internaționale au o valabilitate absolută, că ele sunt imuabile.

Servind la consolidarea și dezvoltarea relațiilor pașnice dintre state, tratatele internaționale se supun acelorași factori obiectivi și subiectivi care determină relațiile internaționale, în general, într-o anumită perioadă istorică. Departe de a fi un fenomen static, comunitatea internațională a fost totdeauna terenul unor profunde agitații, frământări secondate de frecvente schimbări în structura sa. Apar noi state, dispar altele, intervin schimbări esențiale în structura internă a diferitelor state.

Aceste transformări și condiții istorice noi au dus la schimbări esențiale și în sistemul tratatelor internaționale, al raporturilor juridice consacrate de aceste tratate, în întinderea și conținutul drepturilor și obligațiilor statelor. Problema pentru știința dreptului internațional este de a lămuri consecințele juridice ale transformărilor intervenite în structura comunității internaționale, în lumina principiilor și normelor dreptului internațional contemporan.

În sistemul dreptului internațional, problemele pe care le ridică schimbările amintite mai sus sunt tratate la capitolul privind succesiunea statelor. În cadrul acestei materii se examinează schimbările care au ca urmare dispariția statelor, formarea de state noi și cazuri de trecere a unor teritorii de la un stat la altul.

După cum se arată în doctrina dreptului internațional, problema succesiuni statelor la tratatele internaționale reprezintă numai un aspect al problemei succesiunii în general, având un caracter controversat.

Regulile de drept internațional în materia succesiunii la tratate au ca obiect reglementarea problemei dacă și în ce măsură un stat succesor devine parte la tratatele care legau statul predecesor.

În dreptul internațional se admite posibilitatea efectuării unei transmisiuni de drepturi și obligații, numai în condițiile unei manifestări de voință a statului suveran, precum și posibilitatea de a refuza succesiunea sau de a se dezangaja de obligațiile oneroase. În acest sens, în Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor se arată că succesiunea noilor state se exercită pe baza liberului consimțământ al acestora cu privire la preluarea sau respingerea tratatelor preexistente, în condițiile respectării suveranității fiecărui stat asupra bogățiilor naturale ale teritoriului său.

În practica statelor se întâlnesc numeroase cazuri când prevederi referitoare la succesiunea la tratate au fost incluse în acordurile dintre statul predecesor și statul succesor (acorduri de devoluțiune) ori în declarații unilaterale ale statelor succesoare. De asemenea, unele tratate internaționale au inclus clauze care prevăd și participarea unui stat succesor.