Temele Fundamentale de Politică Externă în Perioada Postrevoluționară

În perioada imediat următoare evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989, politica externă românească a cunoscut importante schimbări, determinate de evoluţiile interne, pe de o parte, şi de noul context internaţional, pe de altă parte. Nu au lipsit, mai ales la început, unele incertitudini. Pactul de la Varşovia şi C.A.E.R.- ul intraseră într-o fază de declin, care prefigura decesul lor. Uniunea Europeană era încă „un obiect politic neidentificat”, cum se exprima Jacques Delors în 1985, după instalarea sa în calitate de preşedinte al Comisiei Comunităţii Europene de la Bruxelles. În acelaşi timp. Alianţa Nord-Atlantică îşi dezvolta „o nouă strategie”. La 8 februarie 1990, secretarul general al N.A.T.O., Manfred Womer, declara: „Chiar dacă Tratatul de la Varşovia se autodizolvă, acesta nu este un motiv pentru dizolvarea N.A.T.O. Dimpotrivă, există toate motivele pentru a demonstra că rostul nostru, ca factor de stabilitate, va deveni şi mai important.

Schimbările politice din Europa de Est vor modifica întreg sistemul politic internaţional şi, implicit, politica externă a României va cunoaşte un proces de adaptare la noile condiţii.

Înlăturarea „ordinii comuniste” a dus însă, mai întâi, în statele reformatoare şi în cele nou apărute în spaţiul ex-sovietic, la escaladarea diverselor riscuri de securitate, prăbuşirea vechilor structuri sociale şi administrative, înmulţirea crimei organizate, a fenomenului criminalităţii în general, declinul economic şi pauperizarea grupurilor de populaţie dezavantajate social.

Soluţia optimă pentru rezolvarea acestei crize de tranziţie era văzută de părţi largi ale populaţiei în accederea la statutul de membru în organizaţiile occidentale de integrare, ca Organizaţia Europeană pentru Comerţ şi Dezvoltare (O.E.C.D.), Consiliul Europei, Alianţa Nord-Atlantică şi, înainte de toate, Uniunea Europeană (U.E.). Intrarea în aceste organizaţii era asociată cu bunăstarea şi modernizarea. „Această soluţie a fost «vândută» adesea şi de către noile elite politice din respectivele state, ca răspuns la toate problemele de interes public, cărora, de fapt, nu erau capabile să le găsească o soluţie.

Identificarea coordonatelor diplomaţiei româneşti postdecembriste pune în lumină voinţa politică de a dezvolta relaţiile politice cu statele Europei Occidentale şi cu N.A.T.O., integrarea euroatlantică fiind „obiectivul politic fundamental şi prioritar” asumat de toate guvernele care s-au succedat la conducerea ţării după 22 decembrie 1989. Înfăptuirea acestui obiectiv era legitimată prin superioritatea valorilor civilizaţiei occidentale: libertatea, democraţia, statul de drept, economia de piaţă şi, nu în ultimul rând, prin sentimentul unei comuniuni mult mai profunde cu acest sistem de valori decât cu cel simbolizat de Moscova. Reorientarea politicii externe a României, ca şi a altor ţări din cadrul fostului bloc estic a fost caracterizată şi prin sintagma „reîntoarcerii” sau „întoarcerii acasă în Europa”. De fapt, forţa de atracţie a modelului occidental de modernizare şi de prosperitate contribuise efectiv la prăbuşirea sistemului represiv al totalitarismului de tip sovietic.

Prăbuşirea socialismului totalitar a lăsat România într-o stare de incertitudine privind sistemul său de alianţe. Intenţiile sale de aderare la structurile europene şi euroatlantice erau privite la început cu reticenţă. Carenţele evoluţiei politice a societăţii româneşti ridicau semne de întrebare în Occident cu privire la cursul democratic al statului român. Convulsiile interne din anii 1990-1992 - „incidentele” de la Târgu-Mureş (din 19-20 martie 1990), „mineriadele”, „fenomenul Piaţa Universităţii” – au afectat imaginea României în străinătate, diminuând ceea ce în presa vremii s-a numit „imensul capital de simpatie” pe care occidentalii l-au acordat românilor după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.